„Mama, deși aproape dispăruse, era nespus de frumoasă. Fața ei pe vremuri în trei rânduri se topise și rămăsese un triunghi cu două puncte verzi. Triunghiul era așezat pe un gât lung și subțire, care se întorcea lin în dreapta și în stânga, nescoțând absolut niciun sunet, ca o construcție perfectă. Într-o seară îți confecționase un turban dintr-o bucată de pânză pe care o cumpărase la piața de vechituri. Era o țesătură groasă din in de culoarea oranj, cu linii roșii și galbene – ca o frântură de toamnă -, care în peisajul nostru rural părea o extravaganță. Și turbanul, și culorile contrastau puternic cu soarele, cu vara și cu toată acea veselie din jur, dar se potrivea cu ochii ei verzi și cu tot ce știam noi că trebuie să se întâmple.”
(Tatiana Țîbuleac, Vara în care mama a avut ochii verzi, Editura Cartier, 2017)
