Cristina Andrei – „Matriarhat”

Nici titlul, nici descrierea nu mi-au vorbit despre cât de mult mă voi îndrăgosti de această carte, de scriitura savuroasă a Cristinei Andrei. Prietenii mi-au recomandat-o, dar eu eram reticentă, neștiind nimic despre autoare. Trebuia să mă conving singură, citind. Și am fost plăcut surprinsă. Sinceră să fiu, credeam că dintre cele trei cărți cu care a debutat Colecția n‘autor, aceasta va fi ultima în preferințele mele. Acum, însă, pot spune că este preferata mea.

„Matriarhat” reunește opt proze pline de sevă și fiecare dintre ele este țesută în jurul unui personaj feminin, chiar dacă, uneori, avem un narator aparținând sexului tare. Poveștile acestor femei se desprind din banalitate, viețile lor sunt măturate de valuri, indiferent care le este statutul social – avem, printre altele, o cântăreață fără prea multă școală, o tânără care se angajează cameristă pe o insulă grecească după ce află că suferă de cancer, o alta născută din flori, cu o viață deloc ușoară, dar și o jurnalistă renumită, pe care succesul și influența nu o scutesc de umilință. Este interesant că autoarea nu face din destinele acestor personaje scopul în sine al fiecărui text, ci merge dincolo de ele, radiografiind contextul social în care acestea se regăsesc. Scriitura este savuroasă, epicul foarte stufos și incitant, iar personajele au o coloratură inedită, așa cum, de altfel, le este și limbajul, în unele cazuri. Nici atmosfera nu este de ignorat, căci este foarte bine construită.

„Pentru că puteam să fiu multe, chiar cercetător am crezut cândva, dar nu sunt decât bărbată-miu. Așa spunea nevasta mea despre mine când, după ce primea complimente, laude, urări de bine, de carieră și de viață lungă, se întorcea să-și ia haina de pe cuierul ambulant care eram. Care sunt. Pentru ea nu mai am nume. Nu am identitate. Meseria am dat-o dracului, trecutul nu face doi bani și, normal, nici viitorul. Rudele mele puține vorbesc despre mine la fel de concis. Nu sunt neamul lor. Sunt bărba-su. Nici oamenii din sat, oamenii care au fost la nunta aia de demult, nu mai țin minte cine sunt.” (pag. 12 – „Elogiul neputinței”)

Ultima proză, intitulată Bourrée d’Avignonez, este bântuită de umbra unui personaj sinistru al istoriei nu foarte îndepărtate, chiar dacă numele său nu apare menționat nicăieri. Vă veți da seama cu ușurință despre cine este vorba, în timp ce o însoțiți pe eroina acestei povestiri pe străduțele Bucureștiului din anii ’70.

Mai multe nu vă spun, vă recomand doar să deschideți cartea și să citiți câteva pagini. Va fi suficient pentru a vă convinge că merită citită.

Editura: Nemira