Când oamenii fac diferența între „aici” și „acolo”

Poposeam în gara din Arad cu inima îndoită, după câteva zile de oboseală acumulată și resimțită până în măduva oaselor. Ce caut eu între scriitori și critici? Una este să stai cu ei de vorbă la o lansare de carte, sau să le iei interviu, dar cu totul alta este să li te alături pentru diferite evenimente. Din rațiuni legate de timp (dar și de firea mea – par, dar în realitate, nu prea sunt sociabilă!) nu prea ajung la multe din lansările de carte pe care mulți le consideră de neratat (și pe bună dreptate, chiar așa sunt!). Iar la festivaluri de literatură chiar n-am fost până acum. Auzisem câte ceva, ba chiar am și vizionat câteva înregistrări (de neuitat performance-ul Tarei Skurtu la unul dintre ele!) și tot nu mă gândeam că o să ajung să fac parte dintr-un astfel de proiect cultural. Căci, până la urmă, asta este, în esența lui,  un festival: un proiect cultural destinat celor care îl animă, dar și celor interesați de fenomenul pe care-l propagă.

Dintre cei cu care știam că o să mă văd la salonul literar pe care trebuia să-l moderez nu-l cunoșteam decât pe Cosmin Leucuța, dar nici pe el de mult timp (abia ne băusem aldămașul, cu o zi în urmă, la Timișoara). Îmi părea rău că n-o să-i am aături de mine pe soții Cernat sau pe Cristian Fulaș – pe ei mă puteam baza, aveam evenimente împreună, le știam abordările și puteam să am un punct de plecare. Ei bine, am avut revelația descoperirii unei adevărate comunități, în mijlocul căreia am fost acceptate relativ repede atât eu, cât și Cristina Stanciu, bucureșteancă ca și mine. În rest, toți erau oameni ai locului, chiar dacă nu mai stăteau acolo (vezi cazul lui Cosmin Leucuța). Și da, s-au citit texte foarte bune, proză sau poezie. Mai multă poezie decât proză. Și m-am desfătat privindu-le emoțiile scăpate de sub baierele conștientului, lăsate libere să umple spații și timpi neștiuți. Căci, până la urmă, care e rostul poeziei? Mi s-au lipit de retina ochiului interior Lucia Bibarț și ale ei șoapte, intransigența lui Andrei Mocuța, ludicul lui Cosmin Leucuța, condescendența lui Mateuț, pragmatismul Cristinei Stanciu, flegmaticul de Alexandru Potcoavă încheind seara en fanfare. Dacă am scăpat pe cineva, e doar pentru că (și acum!) sunt foarte obosită, căci întoarcerea la cotidian nu se face așa, pocnind din degete. Vai, dar chiar nu se face să nu aduc aminte: cred că nu ar fi fost reușita întregită fără celebrii virșli de Sălaș aduși special de la locul facerii de gazda serii, Valentin Bercea. Doamne, cum s-au mai mâncat! Și ce gazde primitoare Mihaela și Valentin Bercea chiar au reușit să creeze atmosfera aceea de „acasă”.

Altă zi, alt eveniment – maratonul literar. Oameni frumoși și minți deschise, care timp de trei ore, s-au jucat cu vorbele și ne-au citit texte. Unele aproape deloc pe placul meu (a nu se înțelege că erau proaste!), pe altele le-am sorbit odată cu aerul, atât de frumos scrise erau. M-am reîntâlnit cu scriitura lui Cristian Fulaș, dar și cu traducerea lui din limba franceză – căci, nu-i așa, când intrăm într-o sală ne uităm în tavan și admirăm vechile florării dantelate și de neregăsit în arhitecturile contemporane și facem asocieri cu textele unor clasici precum Mallarmé. Am făcut cunoștință cu poezia lui Tiberiu Neacșu, dar și cu traducere splendidă realizată de el și regăsită în ultimul volum apărut din Poesis; omul ăsta are organ pentru poezie, clar, pe lângă ochii de un albastru pătrunzător, în care te scufunzi fără să vrei, mai are și un magnetism al cărui surse bănuiesc că e ceva ce numim generic „iubire de frumos”. Despre Tara Skurtu auzim multe, citisem despre poezia ei pe ici, pe colo, o văzusem în fotografii; așa se face că poezia ei m-a izbit în plex. Pur și simplu simți că trebuie să-ți ții respirația atunci când o auzi citind. Și așa mi-am dat seama câtă valoarea capătă o poezie atunci când este rostită de însuși autorul ei. Celor trei li s-a alăturat Șerban Axinte, care a citit o poezie (aproape) perfectă, pe care abia aștept să o citesc într-un volum tipărit. La Șerban Axinte primează emoția pură, dusă până la extrem – adică până la suspendarea respirației preț de câteva secunde bune. Și te regăsești în ea, îți găsești acolo bucăți dintr-un eu rarefiat prin cotidian și pe care ți-l dorești cât mai repede adus  acasă.

I-am ascultat din nou pe cei pe care-i auzisem cu o seară înainte; unii cu aceleași emoții, alții afișând o detașare menită să ascundă în spatele ei trăiri interioare intense și variate. M-am desfătat privind cum se ivesc, pe rând, emoțiile Luciei Alb, ale lui Dani Rockhoff sau ale Luciei Cuciureanu, ba chiar și ale Domnicăi Pop, care păreau că știau ce au de făcut, că doar nu erau la prima lor lectură cu public; numai că, nu știu cum, dar când să citească se transformau brusc, deveneau copleșite de forța cleor scrise de ele, dar și mai mult decât conștiente de faptul că în sala Palatului Neumann erau alți scriitori, colegi de ale lor, cărora trebuiau să le smulgă emoții, reacții, să le stârnească interesul.

S-au citit texte mai vechi sau scrise ad-hoc, poezii și pagini de proză scurtă sau din romane, toate purtând amprenta vocii autorului și transformându-se sub ochii noștri în texte vii. Și e frumos să vezi cum un text devine viu. Fie și doar pentru asta și tot merită să mergi la un festival de literatură. Drumul către mulții cititori își are începutul fie în cadrul unui cerc literar, fie într-un salon literar, fie într-un festival. Să țineți minte când veți lua următoarea carte să o citiți că între paginile ei sunt emoțiile celor care au scris-o, dar și a celor care i-au fost „nași” – cei care au fost acolo, la un salon literar sau la un festival de literatură.