Cristian Fulaș – „Cei frumoși și cei buni”

În timp ce citeam, devenea tot mai limpede pentru mine cât de dificil îmi va fi să scriu despre acest volum de proză scurtă. Dovadă îmi stau încercările repetate de a încropi o frază de debut al prezentului text. Începuturile nu au fost niciodată punctul meu forte, iar acum, cu atât mai puțin. Dacă voi reuși sau nu să redau tot ce mi-au transmis prozele lui Cristian Fulaș, rămâne de văzut. Încă de la prima povestire, intitulată sec „50 de bani”, am perceput o forță de atracție căreia nu îi puteam opune rezistență, izvorâtă probabil din aparenta banalitate a celor relatate sau a personajelor, care păreau desprinse de pe ecranul cotidianului și apoi puse între pagini. Și apoi a intervenit elementul bizar, cei 50 de bani amintiți în titlu și care par că declanșează drama. Însă ea începuse de mult, după cum mi-am putut da seama ulterior și poate că nici nu e o dramă, ci doar o consecință firească și previzibilă a lumii în care trăim, a modului în care înțelegem să trăim, din ce în ce mai orbi.

Încet-încet, ceva începea să mă intimideze în ceea ce citeam, căci întrevedeam contururile unei construcții literare extraordinare. Fiecare frază curgea de la sine, aranjând piesele unui labirint din care știam deja că nu-mi va fi ușor să ies. Labirintul acesta a devenit din ce în ce mai palpabil când am trecut la cea de-a doua proză, „Agenția”, în care am descoperit un fel de distopie în hățișul căreia am început să mă învârt. Simțeam atmosfera apăsătoare, deslușeam elemente familiare, plasate într-un cadru obscur. Nu mă împac prea bine cu tehnica, astfel că descrierile din această sferă mi s-au părut mai anevoios de asimilat, însă ideile din spatele lor mi-au trezit sentimente de uimire și admirație, pentru că ele zugrăveau o lume recognoscibilă, deloc plăcută. În mod sigur nu am reușit eu să dezleg toate coordonatele povestirii, am senzația că destule aspecte îmi sunt inaccesibile, cel puțin după această primă lectură. Totuși, cred că esența acestei proze o reprezintă zădărnicia societății în care trăim, iar modul în care autorul a simțit a ilustra această idee pare a fi destinat celor care obișnuiesc să sape dincolo de stratul aparențelor frumos ambalate.

Se așterne apoi „Liniștea”, deși numai liniștit nu este personajul care își deapănă gândurile parcă dintr-o suflare. Acesta este textul care m-a impresionat cel mai mult (și din ce am observat, nu sunt singura), m-a răscolit de la primele rânduri și mi-a transmis mai multă emoție decât puteam duce. Și acum îmi vine să reproduc bucăți de text, pentru că, pe măsură ce citeam, simțeam nevoia să iau creionul în mână și să subliniez. Dar nu îndrăznesc să întinez astfel frumusețea cărților și am rezistat tentației și de această dată. Un noian de sentimente pe care le stârnește viața și inevitabila iminență a morții. Nu e nevoie să fii pe un pat de spital ca să percepi acest lucru. Așa cum spune și personajul fără nume (chiar, ce nevoie ar fi avut de nume?), începem să murim înainte ca momentul final să producă forma concretă a trupului rece, neînsuflețit.

„(…) am tot schimbat paturi în care am mai murit câte puțin, cu fiecare criză și cu fiecare nouă boală pe care o făceam, parcă de nicăieri, am murit în atâtea spitale că am uitat unde am fost și stau de multe ori și mă gândesc că sigur era soarta mea să mor într-un spital (…)” (pag.89)

„ (…) ceva mă trăgea deja spre ceea ce sunt acum, nimicul care am ajuns, povara tuturor, aproape moarta care stă într-un pat și care tot timpul are nevoie de îngrijire și nu pare să-și mai revină deloc, știu, știu, știu, pentru mine nu mai există scăpare, ultimul drum a început de mult și aștept să-i găsesc sfârșitul, ceea ce sigur trebuie să vină, nu-ți face griji (…)” (pag.89-90)

Poți citi povestirea aceasta de dragul poveștii triste pe care o înfățișează, dar mai bine o citești în profunzimea sa, trasând linii de identitate între tine și acel personaj fără nume. Căci, până la urmă, ce importanță au numele? Chiar și atunci când ele desemnează apartenența la un text scris. Spun asta sub influența ultimei proze cuprinse în acest volum, deși până la ea îl mai avem și pe „Giovanni”. Dar, cumva, la final de lectură, toate acele stiluri diferite și povești ce nu au legătură una cu alta provoacă o viziune unitară, în care înglobezi câte ceva din fiecare, acele aspecte care ți-au spus mai mult decât celelalte, care au reușit să zgândărească mai mult crusta fiecărei conștiințe.

Revenind însă la „Liniștea” și a sa voce naratoare, anonimă dar nu lipsită de identitate (căci poate fi totuși, individualizată – o femeie de cincizeci și opt de ani, mamă a doi copii, văduvă, plus alte detalii pe care le veți descoperi citind), pot spune că am empatizat foarte mult cu ea, iar monologul său a curs peste mine ca un duș rece – neplăcut, dar binefăcător, în felul său. Și dacă ar fi să desprind o temă comună a tuturor povestirilor cuprinse în volum, aș alege singurătatea, puternic evidențiată și în această povestire, și în ultima, dar și în celelalte, într-un mod mai subtil. Fiecare text constituie o nouă experiență, diferită de celelalte și totuși, omogenitatea volumului nu este spulberată.

Textul care încheie volumul, intitulat „În celălalt loc, cu o spaimă perpetuă” ar putea fi interpretat ca o viziune asupra literaturii (aparținând sau nu autorului), dar și asupra vieții. Poate că greșesc făcând această distincție, căci de multe ori am impresia că ele se confundă. Sau poate că mai am de mâncat multă literatură până să pot diseca în amănunt această povestire (dacă este, într-adevăr, o povestire). Totuși, pot spune că ideile pe care le-am văzut expuse aici m-au făcut să reflectez mai mult și, revenind la acea senzație de intimidare de care pomeneam undeva la început, ea s-a accentuat citind ultima proză din „Cei frumoși și cei buni”. Sunt sigură însă că acest volum de proză scurtă va rămâne mult timp în mintea mea și îl alătur celor pe care, la un moment dat, aș vrea să le recitesc.

Editura: Polirom