Bună, Irina! Am asistat la spectacolul tău și am rămas plăcut impresionat. Trebuie să recunosc, este prima oară când iau un interviu, așa că, spre a pune capăt emoțiilor mele, am să încep ex abrupto: ce ar trebui să știe despre tine un posibil viitor spectator al spectacolelor tale?
Sunt un om pasionat de teatru, scris și muzică. Îmi place să călătoresc, să explorez, să experimentez. Sunt un om care până la 30 de ani trăise deja în trei țări străine. Asta şi-a pus amprenta cred. Acum am 32 de ani. Cât despre teatru, totul a început ca un hobby, apoi am conștientizat că asta este vocația mea. Am urmat cursuri de actorie, m-am implicat în proiecte. Anul 2016 a fost un an foarte fructuos. S-au jucat două piese scrise de mine: Sămânța şi Până când moartea ne va despărți. Iubesc comediile cu un mesaj profund. Și îmi doresc să aduc un spirit optimist în teatru.
Spune-mi, te rog, când a început pasiunea pentru teatru și când ai început, efectiv să joci?
Pasiunea pentru teatru o am de mică. Încă din școală generală jucam, scriam, organizam spectacole. Apoi, pe la 19 ani am intrat într-o trupă studenţească de teatru cu care am participat la festivaluri. Am urmat apoi cursuri de actorie în București (Școala de Actorie, Școala Creativ) şi Londra (London School of Dramatic Arts). De-a lungul anilor am jucat în spectacole de teatru clasic şi contemporan şi am avut apariții episodice în producții TV. Am avut tangență si cu lumea filmului: un lungmetraj englezesc, care s-a filmat în Londra.
Care a fost cel mai important spectacol în care ai jucat?
Sămânța, fiindcă este ca şi copilul meu. Este spectacolul meu de suflet, poate fiindcă am scris textul. În plus, am avut șansa să colaborez cu doi oameni cu har: regizoarea Isabelle Cristea si muzicianul Robert Stevens. Împreună am încercat să transmitem un mesaj spiritual, realist, dar și optimist. Cred că e nevoie de mai multă lumină și mai mult optimism în teatru. Nu numai la noi în România, ci şi în străinătate, unde am avut ocazia să vizionez câteva spectacole.
Povestește-mi câte ceva despre Sămânța. Cum ți-a venit ideea unui one-women show?
Ideea piesei a apărut în 2014, în urma unor căutări spirituale. Voiam o piesă care să aibă trei personaje foarte diferite, care să vorbească despre succes ca obsesie, despre ratare, eșec, dar şi despre iertare, pace, credință, Dumnezeu. Am scris 10 pagini pe parcursul a doi ani, dar a meritat. Regia Isabellei Cristea a pus fundația solidă a spectacolului, a transformat textul meu într-un „organism viu”, a dat ritm și nuanțe. Am lucrat foarte bine împreună, fiindcă avem viziuni asemănătoare asupra evoluției noastre ca oameni. Interpretarea lui Robert Stevens, la saxofon și flaut, a adăugat sensibilitate și profunzime. Împreună am ridicat spectacolul. Reprezentația din octombrie, la care ai fost prezent, este a treia.
Te simți mai în largul tău într-o producție de tip one – women show decât într-un spectacol clasic? Care sunt părțile care fac diferența în fiecare dintre cele două tipuri de show?
Teatrul este o muncă de echipă. Ca actor, este mai solicitant să susții singur un spectacol. Fizic, emoțional, intelectual. E satisfăcător, fiindcă ai mai multă influență asupra mesajului, dar riscant, fiindcă suntem oameni şi avem şi zile mai puțin bune. Într-un spectacol cu zece actori (am avut ocazia să joc și în asemenea producții) partenerii de scenă te ajută, te ridică. Se creează o legătură între actori care susține spectacolul.
În încheiere, aș vrea să te întreb câte ceva și despre planurile tale de viitor. Pe unde te mai putem vedea în perioada următoare?
Mă puteți vedea în continuare la următoarele reprezentații Sămânța la Teatrul Lumida. Fiind un spectacol nou, îmi doresc să îl joc cât mai mult. Să-l șlefuim. Să avem un public cât mai numeros și mai divers.
Mulțumesc foarte mult! Îți urez succes în tot ceea ce îți propui să realizezi!
Şi eu mulțumesc pentru interviu și pentru prezența la spectacol.
