Cinghiz Aitmatov – „Djamilia”

„În prim-plan se întind stepa roșcată, plină de tufe de pelin, și drumul negru, care încă nu s-a uscat după ultimele ploi. Pe marginea lui se înghesuie tufe uscate și zdrențuite de colilie. De-a lungul unei cărărui șterse, din pământ bătătorit, se întind urmele a doi călători. Pe măsură ce drumul se pierde în zare, urmele lor devin tot mai palide; încă un pas, și călătorii ar ieși din ramă. Unul dintre ei… De fapt, o iau cam mult înainte.” (pag. 7-8)

M-am întrebat de ce „Djamilia” ar fi un roman, căci, dacă ne uităm la întinderea sa, nu s-ar încadra în caracteristicile acestei specii a genului epic. Nici planurile acțiunii nu par a fi multe, încât tindeam să o consider o nuvelă, la începuturile lecturii. O editare mai comprimată ar fi adus cartea la 60-70 de pagini. Apoi, citind, am început să înțeleg de ce. Densitatea romanului este copleșitoare, fiecare paragraf evocă mult mai mult decât ar părea la prima vedere. Și totul se impregnează în mintea celui care citește, încât e lesne să vizualizezi tot, să simți tot, transportat în fascinanta stepă, în mijlocul acelei comunități kârgâze din timpul războiului, în care vechile orânduiri încă sunt păstrate cu sfințenie. Un cadru idilic în care ia naștere o splendidă poveste de dragoste, cu atât mai atrăgătoare cu cât ea este una aparent imposibilă, dacă e să ne luăm după cutumele acelei comunități.

Scriu și șterg, nemulțumită de banalitatea frazelor pe care le înșir, pentru că povestea și personajele mi se par atât de complexe, sub aparența simplității, încât simt că nu voi putea reda intensitatea fiecărui detaliu, a fiecărei întâmplări sau scene extraordinar descrise de Aitmatov. O armonie palpabilă între epic și liric, materie vie scoasă din sufletul scriitorului, așezată în pagină și, de acolo, în mintea celui care citește. Incursiunea pictorului kârgâz Seit la izvoarele tabloului pe care îl privește cu atâta drag și dor este o incursiune în propriul trecut, un prilej de a-și evoca adolescența și de a-i desluși tainele. Djamilia era cumnata sa, fiind căsătorită cu unul dintre frații lui plecați pe front. Calitățile sale, felul său de-a fi, îi conferă o poziție privilegiată în ochii soacrei sale, care vede în ea pe cea care-i va lua locul în conducerea gospodăriei, când puterile o vor părăsi.

Sunt vremuri grele, femeile sunt nevoite să facă muncile bărbaților trimiși pe front. Satul se îngrijește să-și trimită cotele de grâne pentru hrana soldaților. Djamilia și Seit, care este prea tânăr pentru a fi înrolat, merg zilnic la depozitul de cereale cu căruța plină, bătând cărările stepei. Orice braț bun de muncă este folosit la maxim. Așa se face că, atunci când în sat poposește un soldat rănit, întors de pe front, incapabil să mai lupte, puterile sale se dovedesc a fi suficiente pentru transportul grânelor. Este interesant de observat cum îl primesc sătenii pe noul venit, Daniar, care se pare că se născuse în acel sat, deși nimeni nu-și amintea decât vag de el, plecat de acolo din copilărie, după ce a rămas orfan. Viața grea pe care o dusese îl făcuse să fie altfel, avea ciudățeniile sale, dar, atât timp cât nu deranja pe nimeni, fie era ignorat, fie era privit cu milă.

Și mai interesant este, însă, de urmărit cum crește povestea de dragoste – un gest, o privire, un oftat, o glumă sau un cântec, toate sub oblăduirea stepei și a munților ce se conturează la orizont. N-am să vă povestesc mai mult, aș face-o în cuvinte mult prea seci. Vă îndemn însă să citiți cartea și să descoperiți singuri această minunată poveste. Sunt sigură că vă va atrage din primele pagini, iar la sfârșit, o dată întoarsă ultima filă, veți simți și voi acea bucurie caldă pe care am simțit-o eu. Iar imaginile pe care le veți fi descoperit, atmosfera densă în care veți fi pătruns, vă vor urmări o vreme. Djamilia este un personaj memorabil, dar la fel de multă atenție merită și Seit, și Daniar, precum și spațiul în care aceștia își trăiesc poate cele mai frumoase clipe ale vieților lor.

În loc de încheiere, vă ofer câteva fragmente alese aleatoriu, căci de-ar fi să le extrag pe toate cele care m-au impresionat, aș sfârși citând mare parte din carte. Sper ca acestea să vă transmită mai mult decât am reușit eu.

„Văzându-și patru fii plecând pe front, își găsiseră alinarea în Djamilia, singura noră din cele două curți, și de aceea o prețuiau așa de mult. Dar pe mama nu o înțelegeam. Nu era ea omul care să iubească așa ușor pe cineva. Mama era o femeie autpritară și severă. Trăia după regulile ei și nu le încălca niciodată. (…)

Dar Djamilia se dovedise altfel chiar din primele zile. Ce-i drept, îi respecta pe bătrâni, îi asculta, dar niciodată nu-și pleca privirea în fața lor.” (pag.19-20)

„Când am încărcat ultima căruță, Djamilia, de parcă uitase de tot pe lume, a rămas multă vreme uitându-se pierdută la apus. Dincolo de râu, undeva la marginea stepei kazahe, ca prin gura unui tandîr încins, strălucea soarele potolit de seară. Se scufunda încet dincolo de orizont, înroșind cu vâlvătaia sa norișorii afânați de pe cer și aruncându-și ultimele raze pe stepa liliachie deja acoperită, în văi, de albăstreala amurgului timpuriu. Djamilia era atât de furată de peisaj, încât ai fi zis că asista la o apariție de basm.” (pag. 26-27)

„Când ne goleam sacul și porneam înapoi, ne întâlneam cu Daniar. Urca pe scară șchiopătând ușor, dar călcând cu putere, cu pas măsurat. Când ajungea în dreptul nostru, Daniar îi arunca Djamiliei o privire întunecoasă și aprinsă, iar ea, îndoindu-și spinarea chinuită, își îndrepta rochia boțită. Așa o privea el de fiecare dată, de parcă o vedea pentru prima oară, iar Djamilia nici nu îl băga în seamă.” (pag. 49-50)

Ziceam că închei, dar ceva nu mă lasă. M-a chinuit ceva vreme cartea aceasta, pentru că nu reușeam să scriu ceva închegat despre ea. Nu știam cum să transmit mai departe entuziasmul meu, răscolirea căreia m-a supus. Iar acum știu că am transmis doar o parte din tot ceea ce am adunat în suflet în urma lecturii. Citiți „Djamilia” lui Aitmatov și veți descoperi și ceea ce eu nu am putut spune.

„- Oare ai crezut c-o să reenunț la tine pentru el? șoptea pătimaș Djamilia. Nu, nu! El nu m-a iubit niciodată. Până și salutările pe care mi le trimitea le punea numai la sfârșitul scrisorii. N-am eu nevoie de el sau de iubirea lui, care a benit prea târziu, lumea n-are decât să spună ce vrea! Dragul meu, singuraticul meu, nu te dau nimănui! De mult te iubesc. Te iubesc și te aștept încă de pe vremea când nici nu te știam, iar tu ai venit, de parcă ai fi știut că te aștept!” (pag. 94)

Editura: ALL