Iulia Militaru – Marea pipeadă, Timişoara, Editura Brumar, 2010.
Noi, aceştia, pateticii, apărătorii candorii copilăriei, nostalgicii paradisului pierdut, creatori de cruciade absurde, plângăcioase, grave, poate chiar involuntar ipocrite, ne-am găsit, la o primă impresie, un adversar pe măsură. Un super-anti-erou…
Şi pentru că tot observam o resurecţie a epopeii ca gen literar (la Radu Vancu), Iulia Militaru (şi ea un soi de anti-Amélie Poulain a tinerei noastre literaturi – universul cărţii ei pare a fi din Jeunet, dar din cel mai sumbru, nu din filmul Améliei…) vine cu o frumoasă şi convingătoare surpriză: „Marea pipeadă”, în care găsim acel anti-erou despre care aminteam, „domnul Clau” sau „Clovny”.
Alexandru Matei, în deja menţionata carte „Ultimele zile din viaţa literaturii” (p.7) scria despre două noi zone de scriitură din literatura franceză, dintre care una este denumită chiar „literatura Amélie Poulain” . „specie de autoficţiune, caldă sau călduţă, ultimul stil prozastic, în ordine cronologică”. Dacă Iulia Militaru se încadrează în vreun fel în acest tip de literatură – eu fac aluzie doar la un sistem movie-cinetic de imagini (şi literare) – stabiliţi dumneavoastră; mie nu mi se pare cald sau, în orice caz, deloc călduţ, în sens biblic. Ci doar ludic-procesual, asumându-şi, într-un fel, şi ea „scăderea riscurilor asociate risipirii” (p.7 în „Marea pipeadă”, M.p. de aici încolo)…
Cred că uitam ceea ce este cel mai important… Subtitlul cărţii: „discurs împotriva copilăriei”. Mai exact, a copilăriei idilice, idealizate, romanţate, edulcorate, chiar de este denumită această lume chiar Inocenţa (p.8). Dar „aici trăiesc demonii, spaimele fără măsură şi gândurile întunecate”. Desigur, poate nu pentru toţi copiii (la modul absolut) „lumea privită prin ochii de copil este nevinovată şi înfricoşătoare” dar nu cred că autoarea vrea să fie, într-un univers relativ (precum şi cel al literaturii) să fie exactitatea… militară.
Totul (care va să zică „intriga”) începe de la nedumerirea lui Clovny, referitoare la un „băieţel de celuloid, cu ochelari şi cu o şepcuţă de pâslă. Poate l-ai văzut şi tu, îţi aminteşti? Dacă ţi-ai aminti, mi-ai înţelege uimirea; băieţelul, ca oricare altul, are în mâna dreaptă o pipă uriaşă, care se sprijină de colţul stâng al gurii, în timp ce, cu mâna dreaptă, îşi ţine puţulica scoasă din pantaloni; pe acolo, face el pipi pe lume. Acum, cred că oricine s-ar întreba, la fel cum s-a întrebat şi Clovny, ce dracu’ mai caută şi pipa aia în gura lui. În rest, situaţia părea destul de limpede – păpuşa făcea parte din categoria acelor imagini folosite la intrarea în toalete, pentru a indica sexul corect al posibilului utilizator.” (p.6-7).
Clovny „are un cap rotund” (un cap foarte important, deoarece multe vieţuiesc aici! Şi multe treburi serioase şi pline de importanţă au loc!), merge şi el spre casă, se uimeşte şi el de „cum poate fi şi înăuntru şi în afară” în acelaşi timp, ştie „foarte multe despre iubire, sau aşa crede el, dar sunt unele treburi pe care nu le poate înţelege” (p.12).
Iulia Militaru chiar transfigurează literar teoria (chiar de mai face şi cu ochiul înspre Artaud; aceasta apropo şi de teatralismul primei părţi şi de „teatrul cruzimii” al lui Artaud – putem vorbi însă de cruzimea Iuliei Militaru doar înţeleasă – vorba unui Andrei Şerban, din autobiografia sa – ca rigoare, determinare absolută, şi nu ca sadism), scriind artistic despre voinţa de plăcere, fără perdea despre sexualitate, reuşind să dea şi urii ceea ce este a ei (noi, aceştia, pudibonzii, rău-crescuţii ascunzându-ne în spatele unei altoite auto bine creşteri, nu prea vrem să ne recunoaştem ura şi frustrarea; noi vrem să fim cei mai buni!):
„Urăsc pe lume totul,
Am sufletul sătul
De aerul şi locul
În care m-am născut” (p.18).
Oricât ar vrea cronica (înţeleasă ca text aproape de sine stătător) să fie măcar la fel de strălucit-genială ca şi cartea, în acest caz trebuie să se recunoască învinsă… Discursul briliant al Iuliei Militaru, mai mereu surprinzător (a se vedea reprezentaţiile de la Cirque du Soleil, împreună cu soundtrack-urile lor), împrospătându-se când credeai că se va împotmoli, oscilând între diverse forme literare (dar având mereu un firişor de resveratrol), ba chiar şi genuri, fiind aproape o mamă de hipertext din care se vor naşte, probabil, multe dintre cărţile viitoare ale autoarei. Şi aceasta poate fi şi de bine şi de rău…
Dar până dincolo de acestea, după aproape 20 de pagini, facem cunoştinţă şi cu o „copilă blondă, din parcul Crângaşi”, lolitizând mai mult sau mai puţin textul în continuare (nu exagerat), text multidimensional care este subordonat pe trei faţete un timp: una a clovnului, alta a pipei şi alta a copilei…
Imaginarul ce ni se relevă este demn de un Magritte (sau, de ce nu, pentru cunoscători… Dorin Coltofeanu. În aproape aceeaşi ordine de idei, o grafică precum cea din „Enciclopedia zmeilor” ori „Moş Opposum…” ar pune şi mai mult în valoare textul!), Fellini (vorba unui Felix Nicolau de pe coperta a IV-a), este, probabil, îndatorat clasicilor şi (post)modernilor noştri (fluturii lui Cărtărescu vă spun ceva?), dar şi unui Poe, Nabokov, culturii cinematografice, pop au ba, ca să nu spunem ceva şi despre folclor şi basmul mai mult decât cult…
Când se face ţăndări „băieţelul de celuloid” (nu spunem de ce), plânsetul copilei nu se opreşte decât atunci când clovnul îi promite „cea mai frumoasă pipă din întreaga lume, pipa care pluteşte printre pisici şi inimioare!”.
Între epopeic şi minimalism, Iulia Militaru se descurcă de minune mai departe, pe potrivitul drum către Oraşul Pipelor. Cei atenţi stau cu inima cât un purice, ştiind că pipa căutată era (şi nu era) undeva, pe un articol de lenjerie…
Solicitând atenţie maximă, textul este necruţător: la pagina 34 deja copila este moartă de foame… Şi Clovny are un nou chip şi un geamantan… kinder cu surprize (acolo e trupul copilei deja mirosind infernal). Şi urmează noi şi noi aventuri gargantuelice şi pantagruelice, dacă vreţi şi cum vă place, Iulia Militaru dovedindu-se o maestră a imposibilităţii anticipării mişcării viitoare…
Imaginaţi-vă (sunt inspirat de un documentar de pe National Geographic) că Pământul ar rămâne fără Lună… Ceea ce ar urma… ar fi… literatură adevărată (poate de dragul literaturii, dar literatură!).
Apocalipsă, sfârşit de lume şi o nouă geneză – toate acestea nu o intimidează pe autoare, încercându-şi tastatura fără teamă… Ceea ce rezultă o trimite undeva pe o Rowling (prin prisma filmelor cu Potter, necitind-o pe doamna aceea care câştigă indecent în comparaţie cu un scriitor decent din România) iar băiatul stridie al lui Tim Burton ar părea soft. Dar poate exagerez…
Dar cine (în afara unui Apollinaire) ar visa „plăceri cu zeci de nimfe”? Cine ar mai vedea atât de bine interioare umane (reflectând exterioare supra-naturale):
„Pe stânci şi-n iarmaroc se îmbulzeau,
Să guste din plăcere-n hoarde,
Schilozi focoşi iubindu-se pe şleau
În aerul duhnind a trupuri goale.” (p.44).
Cert este că ajungem şi în ORAŞUL PIPELOR, asupra căruia nu vom insista dintr-un motiv simplu: „ceea ce moare aici este ceea ce nu se vede, iar viaţa veşnică o primeşte ceea ce se vede.” (p.48).
Pentru pudibonzi şi credincioşi patrioţi, poate fi ceva mai grav? Un Daniel Bănulescu sau un Mihail Gălăţanu sunt, într-un fel, mici copii pe lângă Iulia Militaru, o generăleasă care şi-a câştigat gradele pe infinitul câmp de luptă al literelor… O generăleasă care îţi arată (aparent uşor) cât de cuminte eşti … (poate şi) din punct de vedere literar.
În Oraşul pipelor „a muri este o afacere neprofitabilă. Nu îţi dai seama dacă eşti mort sau viu”. Dar poţi înţelege aceasta din punct de vedere literar…
Divina Comedie a Iuliei Militaru este, în ultimă instanţă, despre tot ce vreţi şi contează: Viaţă (şi a Imaginarului), Moarte şi Înviere (cu pipe, cu ciocolată ş.a.m.d.)… Despre Vină şi Pedeapsă…
„Este interzis să te plimbi mort în viaţă” ar (trebui să ) fi(e) scris pe orice poartă de maternitate, pe orice şcoală…
Un citat care ar fi trebuit ştiut şi de „femeia din spatele tejghelei” şi de toţi cei care au „istorii nehotărâte” (p.57). „Marea povestitoare”, care poate fi autoarea, sau doamna măcelar, care poate fi autoarea ş.a.m.d. se întoarce, se răsuceşte, povesteşte, într-un fel, despre semnificaţia poemului. Şi a dorinţei, şi a pipei… Şi a cronicarului, al cărui joc are rolul de a trezi definitiv curiozitatea cititorului pentru ceva care merită ceva mai multă atenţie. ŞI pentru că „nu poţi primi ceea ce doreşti fără ca lucrurile să fie clare” (p.61). dacă vreţi, trecute prin „maşina de tocat pipe mirabile” (pardon, „corpuri vii”) descrisă la p.64-65, amintind vag de Süskind şi odiosul său parfumier. Sau, cine ştie, sufocate de răbufnirea vreunei cloace primordiale…
Cum-necum, la un moment dat (p.69), textul se transformă într-un jurnal pentru Claudia (numele fetişcanei moarte care nu era numai fetişcană şi numai moartă). Un jurnal alcătuit din trei părţi: „Poeme albe”, „Poeme negre” şi „Poeme roşii”, fiecare parte cu câte şapte zile, primele două având şi suplimente… Jurnal purtând ca moto un citat din Sylvia Plath: „Dying/ Is an art, like everything else./ I do it exceptionally well.”
Jurnal aproape de sine stătător în cadrul cărţii (deşi există câteva puncte şi nume comune, exprimându-ne filosofic, sofianic, erotico-saphic, dacă vreţi, cu tot restul care este şi el, după cum am încercat să demonstrez, probabil, literatură), cu scene memorabile, cu definiţii ale morţii ( să nu uităm că sunt şi versete „scoase la lumina zilei după ce au aşteptat sub pământ, lângă cadavrul Claudiei din Valiză, vreme de câteva secole”), falsă fenomenologie a aşa-numitelor legături bolnăvicioase, o bună explicaţie, deşi nu exhaustivă, a păcii sufleteşti (p.85 – „Ce altceva să însemne pacea sufletească dacă nu desfătarea gustului, ori a altor simţuri, cu mese bogate urmate apoi de un somn pe cinste”?), câte o promisiune subînţeleasă: fiindcă mi-a amintit de bătrânul şi dragul Will, ce ziceţi de aceste două versuri, numai bune de epitaf pentru o carte:
„Din umbre vechi, îmi voi înălţa un schit,
Pe unde vremea-n armonii s-o toc…”
Probabil ar mai fi multe de spus, dar cred că este îndeajuns faptul că undeva deja se aşteaptă ziua a opta, următoarea carte a Iuliei Militaru, (care are) un debut cu adevărat excepţional…
La final, nu pot să nu mă întreb cum va fi când Iulia Militaru va trage în pipă adevărata realitate, nu pe cea a poeziei…
