„Cei opt munți” de Paolo Cognetti

,,Și spunem o fi învățat mai multe cine a făcut turul celor opt munți sau cine a ajuns în vârful muntelui Sumeru.”

Un roman cu o structură de bildungsroman, care urmărește evoluția tânarului Pietro/Berio prin relaționarea cu oamenii care sunt în viața lui, câștigător al Premiului Streger. Un roman cu un ușor iz reportericesc ce m-a condus spre recomandarea ca lectură pentru adolescenți/tineri/ceilalți, amintindu-mi de o carte recomandată de fiul meu, ,,În sălbăticie” de J.Krauker. Căutarea muntelui ca ideal, ca punct terminus al existenței îl face pe Alex din ,,Into the wild” să renunțe la lumea civilizată pentru a ajunge în Alaska, prin întoarcerea la natura primordială, neîmblânzită, din păcate pierzându-și viața în această aventură.

Muntele devine personaj central spre care converg destinele personajelor care sunt legate printr-un fir invizibil de această dorință de a cuceri un munte, o parte neîmblânzită a vieții, care poate oferi liniște, dar poate avea o latură stihială în care omul pierde lupta. Confruntările cu natura sunt puse de obicei pe seama unor personaje cu o structură puternică, de învingători, întâlnite la Jack London, Mark Twain, Hemingway. Personajul narator din Cei opt munți e inițial un copil care narează la persoana I experiența lui și a celor din preajma lui, treptat trecând la vârsta tinereții, apoi maturității, când ajunge să-și înțeleagă tatăl mult timp renegat, prin interpunerea planurilor temporale-trecut, prezent.

Empatia pentru acest personaj, care crește ca vârstă și experiență, am simțit-o în momentul în care căutarea lui începe în umbra tatălui, dar continuă de unul singur, precum în legenda celor 8 munți spusă de un bărân în Himalaya:

,,În a doua zi de mers au apărut, în capătul văii, vârfurile munților Himalaya. Atunci am văzut cum fuseseră munții la începutul lumii. Munții ascuțiți, tăioși, parcă abia sculptați de creație, încă neșlefuiți de timp.”

Pasajele descriptive sunt interferate în narațiune, conturându-se toposul care determină deciziile personajelor: tatăl care își schimbă stările de spirit odată ce era la Grana, dorindu-și să escaladeze toate vârfurile – Castor, Polux, Roccia, Cervino -, ca pe niște victorii personale; fiul Pietro care avea rău de munte, dar ajunge să treacă peste, făcând filme documentare în Nepal; Bruno care vrea să rămână pe munte, renunțând la soție și fiică; celelalte personaje secundare/figurante care trăiesc în acest context într-un ritm propriu al locului.

,,Noi spunem că în centrul lumii stă un munte foarte înalt, Sumeru. În jurul muntelui Sumeru sunt opt munți și opt mări. Așa arată lumea pentru noi.”

Casa pe care Bruno și Pietro încep s-o construiască sub ghețar, ca dorință testamentară a tatălui, devine o casă a petrecerii timpului cu ceilalți, un adăpost al pelerinilor muntelui, o poartă spre o altă lume nealterată de civilizație.

,,Centrul lumii mele, în acei ani, era casa pe care o construiserăm împreună. Cu vinul pe masă, focul în sobă, prietenii care discutau până târziu și distanța de lume care, pentru o noapte ne înfrățea. Refugiul se încălzea la focul acelei intimități și mie mi se părea că, într-o vizită și alta, îi păstrează jarul.”

Lucrurile capătă o altă consistență la înălţimile de 2000 metri, reinventându-se o semiotică a spațiului imediat, într-un orizont tactil și descriptiv:

,,Voi cei de la oraș, îi spuneți natură. E ceva atât de abstract în mintea voastră, că până și numele e o noțiune abstractă. Noi aici spunem pădure, pășune, torent, stâncă, lucruri pe care cineva le poate arăta cu degetul. Lucruri care pot fi de folos. Dacă nu sunt de folos, nu-i dăm un nume, pentru că nu ajută la nimic.”

E un fel de minus cunoaștere blagiană, muntele devenind acel mister care ,,se schimbă-n neînțelesuri și mai mari”, fiind cunoscut doar prin cunoașterea paradisiacă, prin păstrarea misterului originar.

Muntele are și tributul lui în vieți omenești – Piero, unchiul lui Pietro și Bruno, prietenul său nu se mai întorc, ceilalți continuînd să caute muntele ideal care să-i oprească din drum, dar nereușind decât să continue periplul căutării mai departe, fără oprire:

„Învățasem de la tatăl meu, la mult timp după ce încetasem să merg în urma lui pe cărări, că în unele vieți există munți pe care e imposibil să te întorci. Că în vieți ca a mea și a lui nu te poți întoarce pe muntele care se află în centrul tuturor celorlalți și la începutul poveștii tale. Și că celui care, la fel ca noi, a pierdut un prieten pe primul și cel mai înalt dintre ei, nu-i rămâne decât să hoinărească pe cei opt munți.”

Cei opt munți e o carte cu o structură narativă solidă, cu personaje uneori surprinse prin schițe de portret, dar cu o puternică amprentă pentru gustul de a cauta /a te căuta un ,,nu știu ce”- viața, dragostea, singurătatea, pe Dumnezeu…

În final, pentru cei care iubesc muntele, mi-am amintit un poem de Antonio Machado despre drumul care se face mergând, așa cum fac și personajele lui Cognetti:

,,Caminante, no hay camino,/se hace camino al andar./Al andar se hace el camino,/y al volver la vista atrás/se ve la senda que nunca/se ha de volver a pisar.țCaminante no hay camino/sino estelas en la mar.”

Editura: Polirom