„Cursa de șoareci” – spectacolul micilor detalii

„Clasicul nu se demodează niciodată” este o expresie folosită des în lumea designerilor. Numai că a crea ceva clasic dă bătăi mari de cap, pentru că asta presupune mult studiu și o bună stăpânire a detaliilor. Dacă vrei să creezi fie și doar o simplă ținută feminină în stilul tocmai invocat un simplu detaliu nelalocul lui poate anula tot efectul. Problema se complică când e vorba de … Agatha Christie și romanele ei polițiste. Nu cred că știe cineva să explice pe de-a-ntregul de unde fascinația pentru romanele ei: e doar atmosfera creată într-un fel atât de unic; să fie vorba de personajele conturate până în cele mai mici (și neașteptate) detalii; să fie amănuntele acelea strecurate ici, colo și de care avem nevoie fix când nu ne așteptăm? Cine știe răspunsul corect să ridice două degete! 🙂

Simona Bondoc și Tomi Cristin

Despre toate acestea și încă câteva alte amănunte a fost vorba în noul spectacol din repertoriul Teatrului Național I.L. Caragiale București. Cursa de șoareci, în regia lui Erwin Șimșensohn, este un spectacol al detaliului, în cel mai pur sens al cuvântului. Și cu toate acestea nu este un spectacol obositor, unul de la care să ieși împovărat de căutarea eternă a sensului celor văzute pe scenă; sau, și mai rău, să fie un spectacol cu aerul acela de vetust, care să-ți dea impresia că putea, la fel de bine, să fi fost montat și acum 30 de ani, că tot nu se schimba nimic. Nimic din toate acestea! Se simte experiența, pasiunea și tot ce mai vreți voi venite din partea regizorului și direcționate spre: text, acțiune/intrigă și actori.

Cosmina Olariu și Petre Ancuța

Eu am fost la spectacolul ce a avut în distribuție pe: Ileana Olteanu, Florin Călbăjos, Petre Ancuța, Simona Bondoc, Tomi Cristin, Cosmina Olariu, Silviu Biriș și Răzvan Oprea. Ce să spun? Perfecțiune și nimic mai mult în plus! E nedrept să spui în acest caz că există un rol principal și mai multe secundare, pentru că nici nu cred că așa a fost gândit spectacolul. De la așezarea în scenă a personajelor, felul cum a ales regizorul să le facă intrările/ieșirile și până la modul propriu-zis de interacțiune dintre ele există o serie de detalii care, împreună, converg spre conturarea unei singure idei: regizorul a fost generos cu toate personajele și le-a creat contexte favorabile fiecăruia în parte, astfel încât să existe cel puțin un moment (deși, o să vedeți, vor fi mai multe) când lumina să cadă exclusiv pe unul sau altul dintre ele. Nu mă opresc la fiecare în parte, că ar fi obositor și n-ați mai merge să vedeți spectacolul, dar…. Ileana Olteanu are ceva din aerul unei soprane de coloratură, care știe să dea emoției culoarea potrivită momentului; Florin Călbăjos îți dă impresia de multe ori că el e singurul pierdut în spațiu, că nu prea are ce căuta între ceilalți, numai că e o falsă impresie (și o să vedeți și de ce a apelat regizorul la acest artificiu); Petre Ancuța este magistral, pur și simplu, în felul cum conturează unul dintre cele mai complexe roluri ale serii (acum îți vine să-l mângâi pe cap și să-l iei sub aripa protectoare, acum îți vine să-l scuturi și să-l bați la propriu pentru felul intruziv de a se strecura în locuri și momente dintre cele mai neșteptate); Tomi Cristin este impozant și de un firesc necultivat, care te provoacă să-ți menții atenția pe el chiar și când nu trebuie (și de aici senzația de multe ori că regizorul, asemenea Agathei Christie, te-a păcălit, pentru că centrul acțiunii era în altă parte!); Cosmina Olariu are acel rol de compoziție pe care și-l dorește orice actor la debut (și ce debut!), mare noroc pentru ea să-și înceapă cariera sub îndrumarea lui Șimșensohn; Silviu Biriș este în elementul lui și dă ce știe el mai bine pe scenă, aproape că nu o să-l recunoașteți în vreo două momente; Răzvan Oprea vine și completează distribuția cu știința lui de joc și la modul firesc, fără stridențe și fără alte artificii inutile. Am lăsat-o la urmă pe marea doamnă a scenei, Simona Bondoc. Pentru că este cu adevărat o Mare Artistă! Rolul este dificil, de compoziție (deși nu pare), care presupune relaționare cu ceilalți colegi de scenă, dar și o raportare corectă la elementele de decor (doar v-am spus că detaliile fac toată atmosfera în această piesă). Adăugați la toate acestea ținuta impecabilă a unei respectabile foste judecătoare (este singura la care am ales să spun și ce rol are în piesă) și maiestuiozitatea venită parcă din moși-strămoși. Este imposibil să nu te ridici la sfârșit și să-i faci o reverență! Pentru că, așa cum numai marii artiști știu să o facă, a împărțit scena cu mai tinerii ei parteneri; n-a fost singură pe scenă nici măcar un moment, tot timpul a fost însoțită de cel puțin încă un personaj, astfel încât intriga acțiunii să capete contur și să nu existe faimoasele momente moarte de care fug atât spectatorii, cât și regizorii. Așa că: chapeau bas, Simona Bondoc!

Ileana Olteanu

Oricât de multe reticențe ați avea când auziți numele Agathei Christie, oricât de mult ați respinge ideea de clasic, Cursa de șoareci merită văzut! Pentru că Erwin Șimșensohn și-a adus alături de el pe una dintre cele mai bune scenografe ale momentului, Liliana Cenean, cu care a făcut o echipă excelentă, astfel încât veți vedea pe scenă un decor deloc învechit, de un bun-gust veritabil, în care veți căuta acele mici detalii care crează atmosfera (de la micile tablouri de pe casa scării și până la litera s din titlul conacului, sau de la scrinul cu multele lui sertare și până la vătraiul cu care se mișcă lemnele și cărbunii în foc). Și să nu uit muzica… ah, cum eram să uit! Am reauzit ceva din sound-ul specific lui Vlaicu Golcea, de multe ori m-am trezit că aveam în minte muzica de pe „Qualia – Ambient Dub”, unul din vechile lui albume.

Florin Călbăjos

După cum vedeți, n-am povestit nimic despre criminal sau despre intriga serii. Chiar de nu ne-ar fi rugat Erwin Șimșensohn la final, tot n-aș fi făcut-o. Pentru că spectacolul acesta nu trebuie povestit, ci văzut și revăzut. Deci, rețineți: Cursa de șoareci, Sala Studio, TNB.