Cealaltă ieşire din tunel

Despre ce se întâmplă în Supunere aproape că nu trebuie să vă mai s(u)punem! Imaginaţi-vă doar că în anul 2022, alegerile din Franţa sunt câştigate de un preşedinte islamic, împins spre putere de către un partid numit, cum altfel, „Frăţia musulmană”, partid care intră într-o coaliţie de guvernare şi începe să-şi impună anumite puncte de vedere… De pildă, să preia controlul ministerului educaţiei, deoarece, nu-i aşa, pentru orice viitor, învăţământul este cheia!

Cu siguranţă, în anul 2022, romanul lui M. Houellebecq va face parte din programa şcolară! Sic! Scriitorul, care în anul 1991 lua premiul Tristan Tzara pentru… poezie, nu mai este aici chiar atât de iritant ca în alte romane de-ale lui. Are, într-adevăr, farmecul lui George Orwell din 1984, aşa cum sugera undeva Emmanuel Carrère. Un farmec profetic! Şi cu un umor demn de un David Lodge, vag, moderat înspăimântat sau alarmist?

Dacă vreţi, este un arabesc al cărui fir este tras din gogoaşa condiţiei intelectualului (francez aici, ironizat fără de milă), de la un capăt la celălalt al unui tunel despre care aflăm de la pagina întâi (nouă în volum, după un moto din acelaşi Huysmans):

„De-a lungul întregii mele tinereţi mohorâte, Huysmans mi-a fost tovarăş, prieten fidel; niciodată nu m-au încercat îndoielile, nicicând n-am fost ispitit să renunţ, nici să mă îndrept către un alt subiect; mai târziu, într-o după-amiază de iunie în 2007, după îndelungi aşteptări, după ce am tărăgănat până la limită şi chiar dincolo de ea, mi-am susţinut, în faţa comisiei de la Universitatea Paris IV- Sorbona, teza de doctorat: Joris-Karl Huysmans, sau ieşirea din tunel.”

Ce aţi putea crede după un astfel de început? Deoarece este chiar începutul cărţii, unde eroul principal, un profesor universitar, François, un prototip al unui anumit fel de mediocritate asumată, începe să-şi povestească viaţa (şi amoroasă, deoarece este un roman franţuzesc post-pascal bruckner – este pomenit şi el prin carte, cu o carte poate reală, poate inventată, nu mai verific acum, deoarece nu este chiar atât de important pentru acest mijloc de pagină! – şi probabil fără ceva picanterii de gen sexamour nu se mai poate!) şi provocările la care trebuie să răspundă odată cu schimbarea, cam forţată şi puţin probabilă chiar în anul 2022!, de regim politic…

Printre rânduri, pe un alt nivel, este o meditaţie asupra literaturii, înţeleasă ca „artă majoră” „a unui Occident care îşi atinge sfârşitul sub ochii noştri”, literatura care este singura (artă) capabilă să-ţi îngăduie „să intri în contact cu spiritul unui mort, într-o manieră mai directă, mai completă şi mai profundă decât ar face-o până şi discuţia cu un prieten – oricât de gravă şi de durabilă ar fi o prietenie, niciodată nu te angajezi într-o conversaţie atât de total cum o faci în faţa unei pagini goale, când te adresezi unui destinatar necunoscut.” (p.11 – traducerea volumului în limba română se datorează lui Daniel Nicolescu). Dacă vreţi, literatura înţeleasă ca profeţie, ca „treabă serioasă”, după cum se spune la pagina 59, într-o discuţie între universitari.

François este, într-un fel, un alter ego al acelui Huysmans (practic necunoscut pentru mine, recunosc), prin atitudinea sa „colaboraţionistă” dovedind într-un fel că scopul (deloc metafizic al) oricărui om (comod) este confortul, prin acest aspect putând să spunem că este o răfuială cu intelectualii francezi (ştim de compromisurile lor cu… stânga comunistă! La pagina 266, după un mic excurs istoric, se scrie: „Intelectualul din Franţa nu trebuia să fie responsabil, nu stătea în natura lui să fie.”), iar „studiul” romanesc o incursiune în mecanismul deloc idilic al unor convertiri de conjunctură! Desigur, cei mai mulţi dintre cititori nu vor aborda cartea din aceste perspective: vor fi mai interesante luptele de stradă, partidele de amor, dezbaterile televizate, figura charismatică a lui Ben Abbes, poate într-un final vor fi aproape hipnotizaţi/ convinşi (ca personajul François) să aproape accepte „adevărul” din cuvintele Convertitorului, un oportunist precum personajul Rediger, care pleacă în comparaţiile sale de la un alt roman aproape necunoscut, „Histoire d’O” de Dominique Aury:

„Ideea tulburătoare şi simplă în acelaşi timp, (…) este că punctul de vârf al fericirii omeneşti se află în supunerea absolută. (…) Eu găsesc însă că există o relaţie între absoluta supunere a femeii faţă de bărbat, aşa cum este descrisă în „Histoire d’O”, şi supunerea omului faţă de Dumnezeu, aşa cum o concepe Islamul. (…) Islamul acceptă lumea şi o acceptă în totalitatea ei, acceptă lumea „aşa cum e”, ca să vorbesc ca Nietzsche. Budismul afirmă că lumea este „dukkha”, inadecvare, suferinţă. Creştinismul însuşi manifestă serioase rezerve – nu-i oare Satan considerat prinţ al acestei lumi? Pentru Islam, dimpotrivă, creaţia divină este perfectă, e capodopera supremă. Ce este în fond Coranul, dacă nu un uriaş imn mistic de slavă?” (p.256-257)

Adică, literatura religioasă nu este mai mult decât… o treabă serioasă!? Şi chiar mai mult decât pur şi simplu literatură!? Într-un final, răfuindu-se şi cu „idolul” său, Huysmans, François, un alt fel de străin camusian (care va afla aici mult prea târziu de moartea mamei!, pe care nu-l interesa deloc soarta omenirii – vezi pagina 205!), scrie (criticând, dar şi acceptându-se căzut în aceeaşi capcană a confortului despre care scriam mai sus): „singurul adevărat subiect al lui Huysmans era satisfacţia burgheză, o mulţumire dureros de inaccesibilă celibatarilor (…), ceea ce constituia cu adevărat o plăcere pentru el era o masă voioasă între artişti şi prieteni, cu un rasol de hrean, însoţit de un vin cinstit” ş.a.m.d. Dacă pentru François, profesorul universitar, singurul adevărat subiect ar fi frumoasele „demne de iubire”, studente, deh, vă rămâne să descoperiţi, dincolo de iaşmace ori de huriile promise de Coran, iar Houellebecq nu va mai scrie vreodată despre „burghezul musulman” care poate vedea o altfel de luminiţă la capătul altui tunel!

Supunere de Michel Houellebecq