În martie anul acesta scriam pentru Bookhub.ro despre cartea lui Didier Decoin, recent tradusă la noi. La acel moment avusese deja loc lansarea oficială a traducerii în limba română, girată de Editura Humanitas Fiction, iar la evenimentul pomenit mi-am dat seama câte chei diferite de interpretare poate avea acest roman, pentru că fiecare dintre noi, cei care am pledat pentru autor și scrierea sa, deopotrivă, am avut propriile receptări și viziuni. E ceva din ce în ce mai rar întâlnit în ultimii ani – să provoci cititorii prin intermediul unui text literar să caute să ajungă la substratul narațiunii în sine doar prin asumarea unui parcus de lectură strict personal. Evident că pentru ca acest lucru să devină posibil trebuie să fii un profesionist desăvârșit și să știi să dozezi foarte atent ingredientele necesare – tehnica literară desăvârșită, stil personal de narare, subiect incitant, personaje care să provoace imaginiția cititorului etc. Lui Didier Decoin (recompensat cu multe premii literare de-a lungul jumătății de veac care a trecut de la apariția primei cărți) nu-i este frică să provoace, după cum nu lasă absolut nimic la întâmplare, nici un rest și nicio cărămidă din construcția eșafodajului nu sunt lăsate în calea drumului, oricare ar fi cel ales de către cititor.
Fiindcă Biroul pentru Grădini și Iazuri mi-a plăcut atât de mult, ar fi fost păcat să ratez ocazia unei întâlniri cu autorul acestei cărți, așa că la Bookfest am stat de vorbă pe îndelete.
Traducerea: Nadine Vlădescu.
Didier Decoin la Bookfest 2019
În primul rând, cartea asta m-a întors spre literatură, pentru că eu în ultima jumătate de an nu prea mai citisem literatură (citisem foarte multă filosofie și, mă rog, multe studii); așa cum am spus și la lansarea cărții, m-a surprins să găsesc o literatură foarte proaspătă și cu foarte multă esență comprimată. O să încep cu o întrebare foarte, hai să zic, atipică, de cât curaj ați avut nevoie ca să dați tiparului Biroul pentru Grădini și Iazuri?
Sunt două chestiuni aici. Primul lucru a fost cel legat de faptul că m-am gândit că această carte nu ar fi avut nicio șansă pe piață, nu și-ar fi găsit cititorii, pentru că vorbește despre o țară îndepărtată, de o epocă revolută, nu există nicio crimă, nu este un roman polițist. Deci, m-am gândit că nu are nicio șansă cartea mea să-și găsească un public numeros/mare. Acesta era primul lucru la care trebuia să mă gândesc și care trebuia depășit. Ei bine, lucrul pentru care a trebuit să am curaj a fost faptul că este o carte foarte personală. Eu nu sunt Miyuki, nu sunt personajul principal, nu sunt, de fapt, niciun personaj din carte, dar fiecare dintre personajele mele conține un pic din mine și am dezvăluit în această carte lucruri despre mine pe care nu le-am mai arătat altădată; dar nu m-am ascuns întru totul în spatele personajelor mele, însă, cumva, ele m-au (de)voalat. N-aș spune că a fost vorba de o frică pe care voiam s-o depășesc în momentul în care vorbiți de curaj, mai mult de o neliniște, neliniștea de a nu fi văzut, în sensul de a nu avea un public și de a-l pune pe editorul meu într-o situație dificilă. Eu nu trăiesc neapărat din vânzarea cărților, deci nu depind de acest lucru, de aceea am o a doua meserie, tocmai ca să pot să fac ceea ce vreau să fac, fără să-mi pun problema succesului cărților; scriu scenarii de televiziune și de film, dar editorul meu, într-adevăr își asumă riscuri, riscuri importante; fiind și un foarte bun prieten al meu nu am vrut să-l pun într-o situație delicată, mai ales că această carte este foarte diferită de ceea ce se găsea în literatură la momentul apariției ei, nu este Boualem Sansal, deci este doar o poveste a unei mici japoneze care transportă crapi, deci o carte puțin comună, o carte specială și care ar fi putut să pună probleme editorului său.
Da, într-un fel se leagă de următoarea întrebare, pentru că mi-am pus încă de la început întrebarea de ce să scrii despre Japonia, și încă una suficient de îndepărtată, astfel încât să fie nevoie de un îndelung studiu istoric, dumneavoastră nefiind japonez; v-a ieșit o bijuterie livrescă, ceea ce mă face să cred că, într-un fel, e crezul dumneavoastră literar aici. Este Biroul pentru Grădini și Iazuri o declarație de iubire față de literatură (literatura în esența ei)?
Întrebarea dumneavoastră este foarte frumoasă și da, cartea mea este afirmația credinței mele în literatură, carte care nu este obligată să exprime ceva anume, nu este nimic politic, nimic utilitar; este pur și simplu artă pentru artă sau frumusețe pentru frumusețe, ceea ce este în sine un lucru foarte japonez. Dar am ales Japonia și această epocă pentru că m-am îndrăgostit la prima vedere de o carte foarte veche, Povestea lui Genji, care este de fapt pentru mine matricea romanului modern; cred că toate romanele de astăzi își au drept mamă această poveste japoneză veche, Povestea lui Genji, și eu mereu am adorat acest stil care este de fapt și stilul unor autori francezi de la sfârșitul secolului al XIX-lea; îmi place foarte mult Guy de Maupassant pentru stilul din scris și pentru această asemănare cu cultura japoneză, un stil foarte specific; în traducere am citit autori japonezi perecum Kawabata, Yukio Mishima sau Yasushi Inoue, care au niște povești minunate, dar, ca și la Maupassant și la ceilalți autori francezi, ceea ce m-a interesat în primul rând a fost stilul de a povesti, care mi se pare magnific. La fel stau lucrurile și în pictură sau în alte arte; îmi place foarte mult Magritte, îmi place pictura abstractă, îmi place jocul de culori și de forme, dar eu nu aș fi Magritte, dacă aș fi pictor. La fel și în muzică, îmi place mult muzica concretă, este emoție în ea, cei care spun că nu se înșeală, dar nu aș face acest gen de muzică. La fel și în arhitectură, deci da, dacă nu este propriu-zis vorba de o declarație de dragoste față de literatură în cartea mea, cu siguranță este o declarație de încredere în ea.
Eeste interesant că ați pomenit de muzică, pentru că în tot romanul nu există niciun strop de muzică ci doar sunetul naturii. Concursul de parfumuri e o situație la care concură toate elementele naturii, dar nu și muzica, asta mi-am dat seama acum. Ați exclus muzica din start sau așa a ieșit construcția finală a romanului?
Da, textul meu este într-un fel o formă de muzică și am încercat să redau și muzica în el pentru că scriindu-l, citeam pasaje întregi cu voce tare – nu știu cum sună acest text în română, dar în franceză există o dorință de sonoritate ritmică a frazelor în tot ceea ce scriu. Unele sunt zgomote, dar și zgomotele sunt o formă de muzică, o muzică non-simfonică, imperceptibilă pentru noi, cei obișnuiți cu muzica clasică. Dar gândiți-vă la tobele acelea mari japoneze pe care le lovești cu instrumente foarte mari – sper că anumite fraze din cartea mea produc sunete similare – sau la mandolinele japoneze, sau la sitarul care exista tot în acea perioadă. M-am bucurat foarte mult că ați pomenit de sunetele naturii care există în carte, sunetul ploii, al vântului, sunetul pașilor pe zăpadă; eu trăiesc la țară și sunt foarte sensibil la zgomotele naturii, la zgomotele făcute de păsări, de animalele mici, pentru că le consider o muzică foarte frumoasă. În legătură cu celelalte simțuri, mirosul este simțul predominant în cartea mea, pentru că este simțul predominant al meu. Eu sunt cumva în opoziție cu contemporanii mei, care fac tot posibilul să ascundă mirosurile naturale sub deodorante sau sub parfumuri. Dar eu iubesc foarte mult mirosurile naturale, mirosul animalelor, de exemplu, mirosul ciupercilor din pădure; am nevoie de aceste senzații.
Ceea ce-mi repugnă foarte tare la moarte sunt două lucruri: în primul rând, faptul că după ce mor, oamenii, cadavrele descompunându-se, încep să miroasă foarte urât; acesta este motivul pentru care aș vrea să fiu incinerat și nu îngropat. Iar a doua chestiune este că nu știu dacă morții mai pot să miroasă, să mai aibă simțul mirosului ei înșiși. Cum miroase un înger sau cum miroase cineva care a ajuns în paradis este o întrebare la care dacă aș putea avea un răspuns, aș fi foarte fericit.
Da, asta e o întrebare bună pentru că într-adevăr, nu se scrie despre îngeri sau despre viața de dincolo, cunoașterea nu mai are loc prin intermediul mirosului. Și aici fac cumva legătura cu Miyuki, pentru că Miyuki este un personaj din pătura săracă, care trăiește viața la forma brută și care, paradoxal, folosește foarte mult mirosul. Ea cunoaște lumea prin intermediul mirosului. E știut faptul că în nicio istorie a Japoniei nu se face aproape deloc referire la pătura săracă (se pomenesc doar clasele superioare și se povestește despre cum este viața la palat). Cât de greu v-a fost să reconstruiți viața asta a omului sărac?
Este foarte adevărat că în literatura japoneză există mulți prinți și multe prințese și în acest sens a trebuit să mă documentez, să găsesc lucruri despre oamenii din popor, iar o sursă de informație pentru cei săraci au fost stampele japoneze. Eu am lucrat mult pornind de la stampe, deși în epoca Heian arta stampelor nu era una foarte răspândită, iar scenele pictate înfățișau tot nobili sau scene de la palat. Dar dacă avansăm puțin în timp și ne gândim la istoria stampei japoneze și la Hiroshige Andō, de exemplu, acesta înfățișa scene cu oameni săraci, cu cerșetori, cu muncitori foarte obosiți. Există, de exemplu, o stampă de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX care descrie epoca Heian (nu știu sigur dacă este Hiroshige); un bărbat obosit traversează într-o noapte, pe ploaie, un pod luminat de luina lunii și cară două coșuri din care se văd capete și cozi de pește. Apa curge șiroaie pe el și se vede dincolo de pot un mic sat unde lucesc mici luminițe galbene, unde el va putea să ajungă și să se odihnească; deci, este ideea că el va găsi până la urmă o haltă, un adăpost unde să se odihnească după acest parcurs. Este vorba de viața zilnică a oamenilor foarte săraci; viața aceasta este înfățișată în scene pe malul râului și cumva și Miyuki face parte tot din această categorie, pentru că ea cară tot felul de mizerii, cară urina și dejecțiile crapilor pe care-i ține în coșurile respective. Acest lucru mi-a fost inspirat și de o altă stampă în care o femeie japoneză poartă astfel de lucruri în coșuri. Deci, o sursă de inspirare pentru oamenii săraci au fost stampele japoneze, dar a mai fost și cinematorgafia japoneză care, de asemenea, înfățișează oameni săraci, hoți, vânzători de tot felul de lucruri, oameni din epoca lui Miyuki, din epoca Heian; acest lucru mi-a dat și un fel de licență poetică și dreptul de a inventa și de a construi un decor pentru personajul meu.
Știți, titlul original al cărții, înainte de Biroul pentru Grădini și Iazuri, era Săracă și murdară, dar editorul meu nu cred că ar fi vrut un astfel de titlu, ar fi fost înnebunit să-l audă, pentru că nu s-ar fi vândut cartea cu el; dar eroina mea chiar asta este, o fată săracă și deloc curată, murdară, care își petrece viața zi de zi cu mâinile și picioarele în noroi, în mâl, în murdăria peștilor de care are grijă, care nu miros absolut deloc a tămâie, mirosul palatelor.
Credit foto: Gelu Diaconu
Da, e o convertire aici, la nivel literar, a sărăciei și a murdăriei pe care n-am mai regăsit-o în niciun alt roman. Momentul în care a fost introdus concursul pentru parfumuri, ei bine, pe mine atunci (efectiv) m-a cucerit definitiv cartea. Chiar nu mă așteptam să fie un asemenea concurs, pentru că e acolo o sumă de splendori care ne atrage atenția în primul rând asupra faptului că suntem mai mult decât rațiune, decât gândire. De unde nevoia aceasta de a face apelul ăsta continuu la imagini, la gusturi și mirosuri care se combină într-un fel absolut unic și într-un echilibru greu de obținut?
Da, imaginile sunt un mijloc pe care eu îl folosesc de mic. M-am născut și am crescut într-o lume a imaginilor, pentru că tatăl meu a fost cineast; făcea filme, mă lua pe platourile de filmare, în studioul în care lucra el, deci eu am învățat foarte multe lucruri din imagini și din filmele care mi-au dat o libertate pe care am păstrat-o și am cultivat-o, aceea de a cunoaște alfabetul imaginilor. Sunt foarte supărat că acest lucru [educația vizuală] nu se predă mai mult în școli, pentru că imaginile au capacități extraordinare, inclusiv capacitatea de a minți. Ar trebui ca oamenii să știe cum să-și dea seama că o imagine îi minte sau care sunt calitățile pe care imaginile le transmit. Copiii se uită la filme sau sunt învățați să privească filme, fără să li se explice ce văd și de ce și din ce sunt construite filmele, pe când în momentul în care încep să citească cărți, există o întreagă discuție despre literatură și despre formele literare și lucruri care îi ajută. Am fost întotdeauna enervat că nu există un curs de imagine în școli.
Eu sunt construit din simțuri, simțurile sunt esențiale pentru mine și ele nu reprezintă numai o satisfacție egoistă. Bineînțeles, putem să ne satisfacem simțurile, putem să cădem ți în păcate precum lăcomia, unul dintre cele mari mari defecte. Există în sensul acesta un film celebru al lui Marco Ferreri, La Grande Bouffe, în care oamenii dintr-un sat se întâlnesc pentru a mânca până mor la propriu, mănâncă până explodează, cu cât mănâncă mai mult, cu atât li se face mai foame. Revenind, simțurile sunt primordiale pentru mine și -am fost foarte supărat atunci când am citit cartea lui Patrick Süskind, Parfumul. Mi-am spus atunci: el a scris cartea pe care visam eu să o scriu, dacă o să-l întâlnesc vreodată, o să-l omor, și încet, ca să sufere, pentru că mi-a făcut acest lucru, a scris cartea visurilor mele. Dar, chiar dacă el îl are pe Jean-Baptiste Grenouille, personajul principal din Parfumul, am scris și eu în cartea mea un răspuns la cartea lui; eu o am pe micuța Miyuki care se apără binișor prin intermediul simțurilor și mirosurilor. În legătură cu concursul de parfumuri, am fost foarte uimit să constat că el chiar a existat cu adevărat în epoca Heian, dar se știe foarte puțin despre acest concurs în cărțile despre această epocă. Eu am aflat mai multe din cronicile Fujiwara. Împăraul pregătea un mic scenariu, după care curtenii trebuiau să transpună în parfumuri viziunea împăratului. Gândiți-vă, acesta era un joc extraordinar pentru nopțile lungi de iarnă, mai ales dacă televizorul lor era în pană, era stricat și nu aveau ce să facă în grupurile mici de prieteni, bineînțeles, asta dacă erai împăratul.
Didier Decoin, Denisa Comănescu, Nadine Vlădescu – Centrul de Studii Romano-Japoneze (Romanian-Japanese Studies Center)
O să pun ultimele două întrebări, dar înainte de a le adresa trebuie să fac un mic rezumat. Trăsătura principală a lui Miyuki este că e foarte liberă. Este o libertate cultivată și de care trage cu dinții cu atât mai mult cu cât constrângerile exterioare sunt mai mari. E o libertate asumată până la urmă, dar pe lângă Miyuki, noi avem în acest roman un întreg eșafodaj de construcții profund umane. Pentru că fiecare personaj e foarte bine construit, chiar dacă din foarte puţine trăsături, chiar dacă e doar schiţat. Şi în felul acesta noi avem un caleidoscop de libertăţi umane care există într-o epocă în care libertatea nu era o valoare supremă. Întrebarea mea ar fi nu cât de greu s-a construit Miyuki, ceea ce mi-aţi spus oarecum, ci care a fost trăsătura cea mai greu de redat în scris?
În primul rând aș vrea să spun că aș vrea ca toți cititorii și toate cititoarele mele să fie ca dumneavoastră, pentru că fiecare autor își dorește să fie citit cu atâta acuitate și atâta sensibilitate și profunzime.
Miyuki este liberă pentru că ea este altfel, ea este în mod firesc liberă, deși nimeni nu a învățat-o să fie astfel. Katsuro, soțul ei, nu a învățat-o ce înseamnă libertatea, nu a învățat-o de fapt multe lucruri, pentru că la început ea nu știe nici cum să țină casa, nici cum să gătească, nu știe să se ocupe de bucătărie, nu prea știe mare lucru; știe un singur lucru, să iubească și își iubește soțul foarte mult, soț care, el însuși, se ocupă de anumite sarcini foarte materiale. El o învață cum să pregătească bazinul în care țin peștii, dar nu o învață cum să descopere lumea, pentru că el însuși este un personaj frust care trăiește în natură, trăiește printre pești și nu are prea mult de-a face cu ființele umane, el duce crapii la curtea imeprială, își primește banii pe care îi aduce înapoi în sat și interacțiunile sale interumane sunt destul de reduse. Dar trăsătura cea mai complexă pentru mine în crearea personajului lui Miyuki a fost sociabilitatea ei și raportul ei cu alți oameni, oameni foarte diferiți pe care îi întâlnește, călugări, de exemplu. Este o scenă foarte dificilă aceea când i se fură crapii la mănăstire, iar ea se plânge preotului. Atunci eu nu știam cum avea să își explice ea situația și care avea să fie reacția lui, fie una virulentă, fie una stupidă, de a o da afară din mănăstire; dar în același timp nu știam cum avea ea să se comporte în fața celorlalți oameni. Întâlnirea cu directorul Biroului pentru Grădini și Iazuri a fost, iarăși, un lucru dificil de scris. Acesta este un om care știe multe lucruri, este un savant, un om de la curte, un apropiat al împăratului, și dă peste această fată plină de noroi, plină de mizerie și era important de văzut și cum o percepe el. Deci, a fost interesant și dificil, în același timp, să arăt și privirea celorlalți asupra lui Miyuki, dincolo de situația ei de fată săracă, care trăiește în mizerie. A fost dificil pentru mine să scriu transparența, să descriu transparența, ca printr-un ecran prin care Miyuki este văzută, acesta este un proces foarte greu. N-am știut cum să fac asta atunci, nici acum nu știu dacă am reușit să fac ceea ce mi-am propus în relațiile ei cu ceilalți. De exemplu, ultima scenă, aceea în care stă de vorbă cu băiețelul după cutremur, acolo relațiile nu sunt foarte clare, pentru că nu se știe clar ce așteaptă ea de la el, ce vrea să-i spună, dacă vrea ca el s-o ajute sau ea vrea să-l ajute pe el, nici acum nu știu, dar vedeți, pentru mine, Miyuki a fost un personaj foarte adevărat și asemenea personajelor reale, ea are mistere pe care eu nu am reușit să le elucidez. Nu spun despre ea că este un personaj în carne și oase, nu mă gândesc la așa ceva. Este în același timp un personaj de roman, dar este și o făptură vie, pentru că am locuit împreună timp de 12 ani cât am scris cartea, și familia mea, soția mea, copii mei se raportează la ea ca la o verișoară îndepărtată. Mă întrebau în timp ce scriam cartea în fiecare zi ce mai face Miyuki, mai ai vești de la ea? Asta timp de 12 ani. Era o întrebare la care eu nu știam ce să răspund, însă vreau să spun că acest personaj pentru mine este și unul virtual și unul concret, ea există și nu există în același timp și asta cred că nu este ușor de redat.
Didier Decoin la Bookfest 2019 îmrepună cu Denisa Comănescu, Nadine Vlădescu și Mihaela Dedeoglu (Credit foto: Gelu Diaconu)
Da, și fiindcă ați pomenit de echilibru și ca să încheiem într-adevăr, în echilibru, în balanță ați pus libertatea ei cu feminismul ei și este un echilibru pe care l-ați construit de-a lungul întregii cărți. Rarisim echilibrul acesta și m-am bucurat că l-am regăsit pe pod (femeia când trece pe pod și lasă în urma ei un miros specific). Este evident că acest echilibru s-a construit în cei 12 ani, dar întrebarea mea este dacă credeți că ați mai putea construi un roman în care acest echilibru să fie intens cultivat?
Știți, am scris această carte timp de 12 ani și ea este făcută din foarte multe raze, am mers în foarte multe direcții; am scris o carte inițial de 3000-4000 de pagini, cu mai multe versiuni ale personajului Miyuki și mai multe versiuni ale epopeii ei. Am modificat de mai multe ori acest echilibru al ei între libertate și feminitate și mai ales în relație cu alți oameni, în relația ei cu autoritatea; de exemplu, de foarte multe ori este autoritară și cere lucruri foarte răspicat, dar altădată este foarte blândă și poate fi chiar o victimă despre care crezi că poate fi foarte ușor rănită de ceilalți. Deci parcursul ei a fost unul foarte evolutiv, nu am fixat-o ca atare decât în ultimii doi ani din cei 12 ani, ceea ce a fost versiunea finală a cărții. Cred că și Flaubert a făcut același lucru cu Doamna Bovary, pentru că este foarte dificil atunci când ești bărbat să te pui în mintea unui personaj feminin; poate același lucru se întâmplă și cu scriitoarele care creează un personaj masculin, dar ideea este aceea de a-l respecta pe celălalt și de a-i putea da libertate lui Miyuki prin intermediul feminității ei, pentru că ea este feminină până în vârful pielii, epidermic vorbind, toată lumea își dă seama de acest lucru. Deci, asta a fost partea dificilă dar și partea pasionantă a scrierii personajului Miyuki. Cred că se întâmplă același lucru ca atunci când iubești pe cineva, când îți iubești copiii sau partenerul sau partenera, ai dorința de a-l atinge, de a-l strânge în brațe, de a-l mânca până la urmă; când ai un bebeluș în brațe îți vine să-l mănânci, bineînțeles nu faci lucrul ăsta (eu am simțit asta față de fiii și de nepoțelele mele). Cumva, cred că Miyuki va rămâne pentru că în cartea următoare este vorba despre o eroină care nu este Miyuki, se numește Elena, pe care nu o cunosc încă foarte bine, dar despre care văd că are trăsături comune cu Miyuki. Este tot o tânără care are o poveste cumva de Cenușăreasa pe dos, pentru că ea pleacă de foarte de sus și ajunge servitoare, slujnică, dar asta nu este o umilire pentru ea, dimpotrivă, este un fel de încoronare, un fel de încununare a vieții ei, în mod paradoxal și cu siguranță nu voi petrece încă 12 ani scriind această carte, pentru că peste 12 ani nu știu ce va mai fi.
