Sub semnul senzualității și al feminității nefiltrate

Un roman al paradoxurilor, cu un autor francez care-și permite luxul de a imersa în lumea unei Japonii îndepărtate (acțiunea se petrece în perioada Heian), imersare care nu se soldează cu un înec, ci cu o salvare a soartei literaturii într-o contemporaneitate mult prea grăbită pentru a savura pe îndelete deliciile livrești. Cartea este scrisă de-a lungul a mai bine de zece ani, după cum mărturisește însuși autorul la final, iar această îndelungă perioadă de (pre)facere își regăsește rostul în filigranul narațiunii.

„- Știu, Atsuhito, știu, și află că n-am ajuns prost ca o găină din cauza bătrâneții. Chiar dacă nu arde, la temperatură înaltă aurul se topește, curge, șiroiește, desenează dantele, estuare codri, or cine ne spune că nu emite și un parfum? Cât de adânci cunoștințe avem despre parfumuri? Zicem că ceva ori că miroase bine, ori că pute, dar mai departe nu mergem. În fond, nu știm nicicum mai multe despre suavitate și despre duhoare decât despre Bine și despre Rău. Trecem prin viață țopăind între o necunoaștere și alta. Niște broaște, Atsuhito, asta suntem, niște broaște! Acum, ascultă-mă bine: după ce ai format boabele de tămâie ale podului arcuit și ale celor două cețuri – ai grijă ca, mai ales, să fie bine diferențiate cele două cețuri, Maiestatea Sa nu a avut aceeași nuanță a vocii când s-a referit la una și la cealaltă -, dai o fugă și o anunți pe femeia cu crapii că o aștept. Ai grijă, pe măsură ce noaptea va fi tot mai adâncă, se va face din ce în ce mai frig și zăpada se va preschimba în gheață, așa că o vei lua pe femeie de braț ca nu cumva să alunece și s-o aduci la mine indiferent de oră, căci vei găsi oricând patru felinare aprinse.” (p. 218)

Primele zeci de pagini ale romanului induc în eroare cititorul, acesta grăbindu-se să-l încadreze în seria (destul de lungă) a bildsungromanelor, cu o singură voce, cea a lui Miyuki. O împletitură de arhetipuri și miez de poveste, în al cărei epicentru stă ea, o femeie analfabetă din toate punctele de vedere, puternică și hotărâtă să-și onoreze bărbatul chiar și după moartea acestuia, încălcând cu bună-știință ritualuri și coduri de bună-purtare. Totul în numele unei iubiri nestrămutate și neștirbite de vreo urmă de îndoială. Șochează absența acestei îndoieli, Miyuki nu se întreabă nici măcar o singură dată dacă toate eforturile ei merită, sau dacă drumul pe care și-l deschide în față are capăt sau rost. Abia după ce-i afli povestea începi să realizezi că nu citești chiar orice carte și că aparențele au fost intenționat create, concurând din plin la conturarea unui roman cu adevărat surprinzător și foarte bine scris.

„Dusese viața mohorâtă, istovitoare și mizerabilă a sutelor de mii de femei japoneze, cu doar vreo două excepții: spre deosebire de părinții săi, care își găsiseră sfârșitul încercând să fugă de masacrele săvârșite de războinicii unui guvernator de provincie ridicat împotriva puterii împăratului – rebeliunea avusese loc odată cu câteva cutremure groaznice și niște incursiuni sângeroase întreprinse de pirații veniți din Goryeo -, nu întâlnise asemenea suferințe, nici durerea loviturilor de ciomag, nici rana ca de foc provocată de bici, singurele cicatrici de pe trupul ei venind doar de la natură, de la vreo piatră de care se împiedicase, de la vreo cracă joasă de care se izbise alergând, de la mușcătura vreunui animal speriat, de la gheața p care alunecase, de la ceva scaieți pe lângă care trecuse prea aproape, și atunci oricum se consola, ba chiar își surândea sieși, considerând că a primit pedeapsa din partea unui kami a cărui intimitate o încălcase fără să fi vrut.

Cealaltă derogare de la dezamăgirea de a fi fusese dragostea lui Katsuro, cea pe care el i-o dăruise, cea pe care ea i-o întorsese.

Miyuki își amintea de povestitorii itineranți care, în serile de vară, după ce striveau greierii al căror vacarm îi deranja, se așezau în mijlocul pieței și își depănau cu glas spectral poveștile înfiorătoare cu îndrăgostiți despărțiți de destine unele mai crude și mai nedrepte decât altele, iar sătenilor din Shimae li se udau mânecile lungi ale straielor de atâtea lacrimi. Singurii care își dădeau coate și pufneau erau Miyuki și Katsuro, fiindcă erau siguri că nici un soi de perfidie omenească nu i-ar fi putut despărți, numai moartea ar fi avut cum s-o facă, desigur, dar chiar și atunci când gândul la aceasta le trecea vag prin minte, nu avea nici chip și, aproape, nici existență reală. Își ascundeau fețele în palme pentru a putea chicoti, iar hohotele îi scuturau atât de tare încât sătenii își închipuiau că era vorba despre suspine. Iar povestitorii ajungeau să regrete greierii care, deși la fel de zgomotoși ca tinerii aceia, totuși nu emiteau chiar atâtea înalte.” (p. 94-95)

Încercările cărora Miyuki trebuie să le facă față nu sunt din sfera celor tipice basmelor universale, dar au aceeași menire: de a-i arăta acesteia că se poate ridica deasupra evenimentelor, că ceea ce și-a propus chiar este important și că memoria soțului ei merită orice efort. Nu vorbim doar de puterea exemplului, ci de ceva mai mult. Miyuki poartă cu ea peste tot amintirea lui Katsuro doar pentru că împreună formau un întreg, perfecțiunea unei dragoste neîntinate. Regăsim aici foarte bine redat felul acela specific asiaticilor de a depăna firul istoriei – istoria se scrie începând cu individul și nu cu comunitatea, individul este cel care schimbă evoluția lucrurilor și nu comunitatea. Este aici un respect pentru personalitatea fiecărui individ în parte, greu regăsibil în alte locuri ale planetei; individul este important, indiferent de clasa socială din care provine și în ciuda unei ierarhii sociale foarte bine articulată și greu de eludat.

Adevărata piatră de încercare pentru Miyuki este dată de momentul în care Nagusa-sensei o întreabă dacă este dispusă să meargă mai departe, în ciuda faptului că pierduse mare parte din ceea ce avea de dus la Biroul pentru Grădini și Iazuri – șase dintre cei opt crapi muriseră deja. Și ea răspunde cu aceeași seninătate și lipsă de îndoială de care pomenisem mai sus că da, va merge mai departe. Cu alte cuvinte, alege să-și scrie singură istoria (personală), fiind convinsă că în felul acesta asigură memoria soțului ei mort. Găsim în spatele suitei de încercări un amestec de credințe religioase specifice Asiei Extreme, numai că nu e doar atât. Mai aflăm și ceva ce astăzi pare aproape în totalitate pierdut: nevoia de a trăi ceea ce-ți este dat să trăiești.

E impresionant felul cum alege Didier Decoin să pună femeia în slujba unui scop total atipic: crearea unui parfum. Aici puteți face asocierea cu Parfumul lui Patrick Süskind, dar și cu alte romane celebre. Numai că totul va rămâne la stadiul de asociere. Ceea ce construiește Decoin este absolut unic, modul cum femeia devine sursă de inspirație, dar și parte concretă dintr-un parfum este de citit și recitit. Nu mă feresc să spun că avem de-a face cu un roman olfactiv, în care pe lângă miros, celelalte simțuri ne sunt puse la treabă, biciuite și răscolite, astfel încât romanul se va citi dintr-o suflare.

Dacă privim din alt unghi de vedere ceea ce se ascunde între coperțile Biroului pentru Iazuri și grădini poate fi catalogat și ca fiind miezul unui roman filosofic. Ceea ce nu e prea departe de adevăr. Găsim atâtea pilde și atâtea metafore, încât avem la ce medita luni bune după ce terminăm de citit cartea. Dar, spre deosebire de tratatele serioase, cartea lui Decoin se citește ușor, fără acea undă de neplăcere cauzată de o reflecție căutată intenționat. Găsim detalii despre viața cotidiană de la curtea imperială din timpul perioadei Heian, aflăm despre obiceiuri și ritualuri specifice, dar și despre caracteristicile unor timpuri ale vieții fiecărei persoane în parte (în funcție de clasa socială din care făcea parte, dar și în funcție de vârstă, evenimentele cotidiene capată conotații specifice), iar aceste timpuri devin straturi ale trăirii cotidiene – oamenii ajung în acest mod parte activă a unei comunități anume, se supun obiceiurilor locului.

Finalul romanului lui Didier Decoin este o combinație rarisimă de senzorial și metafore filosofice, ceea ce m-a dus cu gândul la finalul unui roman foarte drag mie, Jocul cu mărgele de sticlă al lui Herman Hesse. Rămâi pe gânduri mult timp după ce termii de citit și cauți neîncetat răspunsul la întrebarea dacă chiar te-ai născut când și unde trebuie. Iar felul cum este comprimat în doar câteva pagini acest sfârșit m-a făcut să afirm că Decoin este un mare scriitor, nefiindu-i frică să comprime finalurile în câteva pagini.

Un roman tradus cu măiestrie de Doru Mareș, pe care-l recomand oricui dornic să încerce și altceva, oricui dornic de o nouă provocare livrescă.

Biroul pentru iazuri și grădini de Didier Decoin