Ce văd păsările

„Ai treisprezece ani și nicio soluție de comunicare în caz de urgență. N-ai încotro. Deocamdată trebuie să te străduiești să pierzi ca să câștigi.” Iulia Gherasim

Prima povestire pe care am citit-o, deschizând cartea la întâmplare, a fost Interviul. Solicitanților unui job la o firmă de consultanță fiscală li se cere să se definească prin alegerile făcute. Interviul este un joc cu reguli bine calibrate, gândite de oamenii de la recrutarea de personal. O ironie bine temperată, subversivă, îl face pe cititor să treacă, alături de personaj, prin probele interviului de modă nouă, derutant, imprevizibil, lipsit de relevanță, cel puțin în ochii unui angajat tipic.

Zece tineri se prezintă la interviu. La prima probă, li se cere să se așeze singuri într-un cadran, desenat sub ochii lor, în pătratul care, cred ei, îi reprezintă mai bine la nivel de personalitate – Influencer (dinamic și sociabil), Director (dominant și competitiv), Suporter (empatic și diplomat, Prudent (calm și analitic). În grup se află o singură persoană care se declară Prudentă.

„Erau zece candidați. Tudor le-a spus că urma să dea un interviu de grup şi le-a prezentat-o pe colega lui, Yvonne, o tipă elegantă, care nu zâmbea deloc. Cei doi au trasat un pătrat mare pe podea. Au pornit din acelaşi colţ şi, când au închis pătratul, s-au lovit din greşeală spate în spate. Tudor a zâmbit, Yvonne a schiţat o grimasă. Au zâmbit cu toții, politicos. Au împărţit pătratul în patru pătrate mai mici.

– Well, fiecare pătrat reprezintă câte un tip de personalitate, a spus Yvonne. Influencerul e dinamic și sociabil. Directorul e dominant și competitiv. Tipul Suporter e empatic și diplomat. Prudentul e calm şi analitic. Vă rog să vă poziționați în pătratul care considerați că vă reprezintă cel mai bine.

Au urmat momente de haos. Fiecare îşi căuta locul în geometria de pe podea. Când spiritele s-au mai potolit, Influencerii şi Directorii aproape că se luau în braţe, în timp ce ea ocupa de una singură pătratul Prudent. Ceilalți o priveau ca pe o apariție roz la înmormântare. Yvonne şi-a notat pe nişte fişe încadrarea fiecăruia. Tudor s-a plimbat printre ei, cu mâna la bărbie, s-a oprit în dreptul fiecăruia, de parcă ar fi căutat să le memoreze pozițiile, să-și dea seama cu cine are de-a face.” (p. 66)

Proba a doua se referă la un grafic care presupune o alegere: mai sus pe axa X înseamnă întâietate acordată relațiilor interumane, mai sus pe axa Y, privilegierea sarcinilor de serviciu. Prudenta alege sarcinile de serviciu. Pentru ultima probă, decisivă, tinerii se împart în două echipe care au sarcina de a construi avioane de hârtie, cu cât mai multe, cu atât mai bine. Important este însă câte avioane vor fi lansate dincolo de o linia finală. Irelevant poate în ordinea realității, un interviu cu probe ciudate are avantajul evadării din plictiseală. Previzibil sau nu, câștigă prudența. Competențele profesionale cerute de munca în domeniul fiscal nici nu sunt testate. Accentul cade pe competențele de relaționare, pe inteligența emoțională. Mi-a plăcut ce am citit și am citit mai departe.

Volumul de povestiri al Iuliei Gherasim se intitulează, cu o întrebare nemarcată grafic de semnul interogației, Ce văd păsările. Preluat în carte de una dintre proze, poate cea mai apropiată de poezie, titlul reflectă preocupările de tip birdwatching ale personajului-narator, un pasionat al privirii curioase îndreptate spre cer.

„Îmi iubesc fratele, dar cel mai mult mă simt înfrățită cu drepneaua neagră. Denumirea științifică Apus apus, din familia Apodidae, cu picioarele scurte și slab dezvoltate, perfect adaptată la viaţa aeriană. Puii căzuți pe pământ nu sunt capabili să-şi ia zborul, dar asta n-ar fi fost nimic, m-ar fi găsit un ONG-ist și m-ar fi crescut într-un degetar, acum aş fi descris spirale splendide la trei mii de metri altitudine, în loc să ştampilez hârtii în încăperea asta lipsită de ferestre. De ce nu m-ai făcut, mamă, pasăre migratoare? N-ai ştiut sau, dacă ai știut, n-ai zis nimic, inima ta de mamă m-a împins să dau la ASE. E o lume mică, crede-mă, o sută de followeri pe Instagram şi lumea asta se-nchină la falsa idee de familie inoculată de reclamele la iaurt. Nu ştiu ce ți-au spus despre mine, dar adevărul e ăsta: îmi petrec orele avizând contracte. Îmi petrec zilele avizând contracte. Îmi petrec anii avizând contracte. De-asta n-am mai sunat.” (p.183)

Păsările văd, categoric, mai bine decât omul. Obiectul privirii păsărilor putem presupune că este cam același cu al omului – universul în diversitatea lui -, doar că păsările văd totul mai precis și mai intens. Ochiul pasărilor prinde cu fidelitate o imagine, acuratețea fiindu-le necesară pentru navigare și pentru găsirea prăzii. Probabil, au o percepție anume a culorii și, cu certitudine, sunt foarte bune la urmărirea unui element în mișcare. Lumea, se spune, se află în ochiul celui care o privește. Păsările văd cerul și se simt libere, oamenii văd cerul din spatele peretelui vitrat al unei clădiri de birouri dintr-o multinațională.

„Tata ce mai face? Pune-l pe speaker. Vreau să mai aud o dată din gura lui cum orice pasăre trebuie să plece din palmă de bunăvoie, fără să fie aruncată în sus. Spune-i că s-a înșelat, lumea aparţine celor care vorbesc neîntrebați. Chiar şi aşa, are toate motivele să fie mândru de mine, la muncă mi-au dat o parafă cu numele lui. Sunt un angajat apreciat, aplic parafa cu o viteză uluitoare, fără să depășesc chenarul. Mi-au dat și un birou, cu un geam care nu se deschide. Pe geam e imprimată silueta unei păsări, cel mai probabil din familia Columbidae. În oraş sunt tot mai multe clădiri de sticlă și tot mai multe păsări se izbesc de ele, căci păsările văd doar ceea ce faţadele reflectă, un culoar de trecere, un arbore, un stol, se avântă spre ele într-un ultim elan și cad fulgerate la picioarele noastre, ale utilizatorilor de Insta. Parafa trebuie aplicată pe ultima pagină a fiecărui contract, sunt peste trei sute, mă refer la specii de Columbidae, contractul e același de fiecare dată, sunt câteva sute pe lună, mă refer la clienți care semnează fără să citească. Am închiriat o mansardă la Universitate, am și un mic balcon cu o panoramă spectaculoasă, dar nu mă amăgesc, nicio Sfântă nu va înnopta vreodată aici și niciun flamingo nu va poposi, în drumul lui spre vest, aici nu sunt păsări…” (p. 185)

O temă interesantă apare în povestirea Recidiviști – scriitorul în criză de timp și de inspirație, concurat fără drept de apel de AI.

„E joi şi prin birouri, la locurile de fumat, la cantină, în lifturi, toată lumea vorbește despre inteligenţa artificială. ChatGPT a ieșit pe piață și este mind-blowing, scrie articole cu caracter științific, eseuri, poezii, compune cântece, scrisori oficiale, răspunde la orice întrebare, face terapie cu tine, joacă Fazan. Eroul meu e flămând și epuizat. Încă puţin şi va ajunge la cimitirul din Măgura. Orice-ar fi, azi plec devreme și scriu. La cinci fără ceva, uşa se dă de perete. Ne-am răzgândit. Suntem interesaţi de colaborare. Le-o spunem frumos, da? S-a înserat. În câteva minute va fi beznă de-a binelea. Cum ajung acasă, îmi instalez ChatGPT pe telefon şi îi cer să scrie o poveste scurtă despre un bărbat care evadează din pușcărie ca să ajungă la mormântul copilului său. În mai puțin de un minut, chatbotul compune un text despre un bărbat între două vârste pe nume Frank, care a decis să-şi părăsească închisoarea. Când a ajuns la mormânt, inima lui Frank s-a oprit din bătut.” (p. 17)

Am citit într-o recenzie o comparație între proza Iuliei Gherasim și cea a Simonei Goșu, cu referire la volumul Fragil. Mi se pare îndreptățită o asociere de stil, de vreme ce ambele autoare au un fel foarte modern de a trata subiecte dificile, cu impact etic sau psihologic – înstrăinarea de familie, blocajele emoționale, eșecul, vinovăția și „micile minciuni”, comunicarea deficitară.

Elementele de diferențiere mi se par iarăși importante. Ce este la Simona Goșu imprevizibil și tulburător, pare la Iulia Gherasim atenuat, camuflat în aparentă resemnare în fața inevitabilului. Amândouă știu să scrie în spații mici, cu atenție la detalii, limpede și simplu, cu naturalețe, autentic, captivant.

Tiparul narativ modern eliberează desenul general de orice tensiune, lăsând ca fluxul întâmplărilor să privilegieze uneori atmosfera, alteori personajele ori frânturile de poveste. Vocea narativă capătă un timbru puternic, plăcut, lipsit de teatralitate, învăluitor prin accentele de umor fin și autoironie.

În mai toate povestirile, vocea narativă este a unui introvertit, impresia cea mai puternică fiind de autoadresare. Din unele povestiri, atât de diluate la nivelul acțiunii, se rețin mai curând secvențe, imagini, trăiri. Iulia Gherasim scrie firesc, autentic, atât de simplu de parcă doar ar respira. Scrisul i se potrivește, tocmai pentru că vine de la sine, nefiind forțat să intre în canoane.

Câteva date despre autoare găsim în prezentarea editurii:

Iulia GHERASIM (n. 1982, Ploiești) a absolvit Facultatea de Relații Economice Internaționale din cadrul ASE București și Facultatea de Drept a Universității „Nicolae Titulescu”. În 2014 a urmat cursul de creative writing susținut de Florin Iaru și Marius Chivu, iar în 2017 a fost selectată în programul de mentorat „Prima Carte”, organizat de Fundația „Friends for Friends”. A publicat povestiri în antologia KIWI și în revistele Iocan și Timpul. Ce văd păsările este cartea sa de debut.

Las mai jos alte fragmente:

„simt apropierea unei uriașe păsări de pradă, o specie relictă, tăcută se îndreaptă spre mine în picaj, cu o viteză de nouăzeci de kilometri pe oră, aripile ei cu anvergura de trei metri îmi întunecă vederea, în apărarea mea apuc foarfeca și spintec aerul, pasărea se prăbușește cu un vaiet la picioarele mele. Voi fi ultima, n-am nicio îndoială. În locul ăsta e plin de oameni ale căror planuri n-au funcționat. Am primit atlasul de la tine. Mai trimite-mi. Când ies de aici, vreau să știu totul despre păsări. Îmi iubesc fratele, dar cel mai mult mă simt înfrățită cu condorul californian. Singurul lui duşman natural este omul. Pentru a se lansa, are nevoie de teren în pantă sau de marginea unei prăpăstii. Puii sunt din cale-afară de veseli și neastâmpărați, adesea, ca să-i liniștească, adulții le pun piciorul pe gât și-i presează de pământ, dar asta n-ar fi nimic.” (p. 189)

„Iar ajung târziu acasă, dar de data asta recurg la planul de avarie. Invoc nume și titluri celebre care m-au adus aici. Le scot din bibliotecă și le aşez la vedere, pe masa de scris. Așa ceva nu ți s-ar putea întâmpla niciodată. Cum încărunțește o blondă. Defalcare. Aproape nicio amintire. Povestiri cu înjurături. Le răsfoiesc pe rând, doar-doar cărțile îmi vor trimite un mesaj subliminal și soluția se va releva singură, ca o iluzie optică ce se desprinde cu claritate dintr-un desen 3D doar dacă privești din unghiul potrivit.” (p. 15)

„Peste patru ore o să sune ceasul. Adorm cu senzaţia că am uitat să fac ceva important. Uite-aşa încărunțește o blondă.” (p. 17)

„Încerc să-mi aduc aminte de ce am vrut eu, de la bun început, să scriu povestea asta. Ce era? Era un cantante italianopare acum un răspuns la fel de bun ca oricare altul. Orice-ar fi fost, s-a pierdut pe drum, odată cu ezitarea din vocea Andrei, asta m-a dat înapoi, ba nu, încă de la început, de când Diana mi-a zis e tare, scrie-o. De când nu mai pot scrie, nimic nu mă descurajează mai mult decât o idee bună. Strâng cărțile de care mă înconjurasem, una câte una, și le pun la loc pe rafturi. Profeţia lor s-a împlinit. Deschid folderul Manuscris și recitesc fiecare text, niciunul mai recent de cinci ani. În fiecare din ele mă recunosc și nu mă recunosc. Pesemne că asta a fost tot. Câteva povestiri acolo, și alea cam grăbite, născute dintr-o întâmplare, o opintire mai zdravănă, un noroc. Le recitesc în fiecare seară. Mai șterg câte o virgulă, mai schimb ordinea textelor. Aş vrea să mai pot face ceva pentru ele.” (p. 20)

Ce văd păsările de Iulia Gherasim