Inima omului – ciudată busolă

„De dormit dormeam, dar inima-mi veghea” (Cântarea cântărilor 5, 2)

Cărţile care fac parte dintr-o serie obligă parcă la un efort în plus, pe care cititorul de astăzi, mai comod, nu este dispus mereu să-l facă – acela de a ţine în minte întâmplările, conflictul, cronologia, de a face trecerea firească, „punţile”, de la un roman la altul, de a reintra, la un moment dat, în viaţa personajelor cu care te obişnuiseşi, dar pe care, la un moment dat, le-ai lăsat în urmă.

În cazul ultimei părţi din Trilogia fiordurilor. Inima omului, romanul islandezului Jón Kalman Stefánsson, nu simţi acest efort de reinserţie în text, fiindcă povestea se reia, într-un ritm constant, cum este cel al valurilor care se sparg la ţărm, astfel încât volumul nu mai pare o continuare, ci o glosare continuă, între poezie şi filosofie, pe marginea unui text unic, fluid, versatil. Revenire la acelaşi tablou glacial, cu migală reîntoarcere la „zilele care se târăsc în şir ca o turmă de animale rănite de moarte”, caligrafie narativă, asta este, în esenţă, Inima omului (Polirom 2018, traducere de Magda Răduţă). Protagonistul este acelaşi ca în primele două romane din serie, „băiatul”, un erou fără nume, o voce care-ţi vorbeşte în diferite registre, pe diferite tonalităţi, îndemnându-te să-ţi asculţi inima, ale cărei bătăi, ca aripa unui fluture, mofidică întreaga configuraţie a universului:

„Cum anume îți bate inima? E așa de aprigă, încât firele de iarbă din Africa ridică ochii spre cer, așa de aprigă, încât păsările cerului se rătăcesc din calea lor.” (p. 146)

Îndrăgostit de o femeie cu părul ca o flacără, personajul lui Jón Kalman Stefánsson aminteşte de cel al Orhan Pamuk, din Femeia cu părul roşu. O iubire chinuitoare, care se intensifică, la distanţă şi în absenţă, dar care este suficient de puternică încât să dea sens existenţei şi, mai ales, să-i dea fior contemplativ. Singurătatea, accentuată de izolare şi frig, devine suportabilă doar la gândul că iubirea aceasta nu este simplă irosire de sine, nelinişte şi neputinţă. Visând la viitoarea întâlnire, atât de greu de împlinit, băiatul face din fiecare gând al său pretext pentru poezie. Corespondenţa celor doi îndrăgostiţi este ca o spovedanie, simplă şi autentică, o dezgolire, prin cuvinte, a sufletului care, la marginea oceanului, rătăceşte adesea fără de trup, rămas prizonier al zăpezii, al mării sau al unui loc prea îndepărtat. Sufletul are propria viaţă, atemporală, spune poveşti şi visează:

„O privire poate să tragă granița între fericire și disperare, așa se întâmplă, știm din experienţă: mai ales întâmplările mici, aproape invizibile în miezul timpului, fac diferența dintre absolut și neant. Băiatul a moţăit, obosit de povestea călătoriei, câteodată te stoarce de puteri să-ţi amintești prin câte ai trecut, atunci ne dăm seama și noi că viața nu formează niciodată un fir neîntrerupt, ca să zicem așa, în afară de două-trei cazuri rare când intervine un hazard pe cât de crud, pe atât de frumos. Unele întâmplări trec prin noi și dispar fără urmă, dar pe altele le trăim iar și iar, ne colorează zilele, ne transformă visele. Trecutul se amestecă atât de intim cu prezentul, încât nu mai e cu putință să le desfaci, vorbe pe care le spui azi au să te găsească peste cinci ani, au să apară lângă tine ca un buchet de flori, ca o mângâiere, ca un cuțit însângerat. Iar vorbele pe care ai să le auzi mâine vor preface un sărut vechi și sincer într-o amintire amară ca o mușcătură de șarpe.” (p. 26)

Curgerea liniștită a paginilor acestora ne arată și cum se spune o poveste, cum se alcătuiesc secvențele narative, când este bună o istorisirire și de ce. Spusă pentru cei care nu au mai auzit-o niciodată, povestea capătă un farmec aparte și un contur nou în primul rând pentru cel care o rostește. Povestașul, ca să folosesc termenul consacrat de M.V. Llosa, este primul (și, în acest caz, cel mai important) receptor. Povestea este spusă și pentru ceilalți, însă cu anumite omisiuni. Străinii au sentimentul că primesc, în felul acesta, din partea oamenilor locului, un dar şi sunt pe deplin conştienţi că nu li s-a spus chiar totul – în felul acesta, receptorul capătă şi libertatea de a-şi imagina cuvintele trecute sub tăcere. Povestea este însă rostită mai ales pentru cel care deapănă firul întâmplărilor, mai ales pentru sine, într-o statornică dorinţă de echilibrare interioară, de ajustare a propriei vieţi şi de reaşezare a amintirilor în matcă. Ţine de fiecare povestitor în parte cât le spune celorlaţi, cât păstrează doar pentru el. Fără îndoială, povestea este la mare preţ, căci nu-i deloc uşor să-ţi îmblânzeşti cuvintele sălbăticite în tăceri lungi, lungi ca o iarnă islandeză. Şi nici să retrăieşti, povestind, momentele pe care alegi să le scoţi la lumină:

„A povestit, a trăit din noi întâmplările, dar n-a spus totul, nu l-a trădat pe Jens, a trecut sub tăcere slăbiciunea lui din barcă, n-a repetat ce-i spusese poștașul despre tatăl lui și despre Halla, n-a intrat chiar așa în inima tovarășului său de călătorie, dar a vorbit despre fetița care tuşea atât de rău la Malul de Iarnă că firul vieţuşoarei ei se rupsese aproape de tot. (p. 26)

Oamenii trăiesc izolați, dar punţile dintre ei, odată clădite, rezistă datorită cuvântului devenit poveste. Toţi sunt prinși între soiuri de gheață şi în propriile capcane existenţiale, nevoiţi, pentru a se urni de pe buza prăpastiei, să-şi mărturisească păcatele, unele inavuabile, să se spovedească unii altora – preotul către enoriaşi, enoriaşii către străini. Oamenii gheţurilor caută alţi oameni care să-i judece şi să-i ajute să obţină un fel de necesară iertare. Când primesc oaspeți, existența lor monotonă, mai mult moartă decât vie, se animă brusc. Vor avea cui povesti ceea ce ştiu, au trăit, au visat:

„Vă vom murmura povești pline de scopuri și de absență, de surâsuri și de cruzime doar ca să vă amintiți, vom pleca într-o expediție împotriva uitării, trăgând nădejde că în miezul poveștii acesteia se ascund vorbele ce ne vor elibera pe toți de vrăjile care ne țin prizonieri pe noi. Și pe voi.” (p. 87)

Doar bărbații călătoresc. Doar bărbaţii rezistă, fizic, în condiţii extreme, şi uneori nici ei nu ajung până la capătul călătoriei. De ei se îndrăgostesc femeile, căsătorite sau nu, moarte sau vii. Pierdut în zăpadă, aproape de un ger ultim, tânărul găsește drumul spre casa-adăpost călăuzit de spiritul unei femei, Ásta. Călăuză îi sunt băiatului şi propriile gânduri. El ştie, cum ştiu toţi, că cei care pleacă împreună la drum rămân împreună toată viaţa, fiindcă drumurile acestea nu sunt nişte întinderi oarecare de zăpadă, sunt viaţa şi moartea adunate laolaltă:

„Îți e frig, îl întreabă acum băiatul, sigur, o parte a inimii lui nu poate să-l sufere pe poştaş, dar cealaltă îl iubește așa de mult că-i dau lacrimile, au trecut împreună prin iad și au ajuns dincolo de capătul lumii, legătura care-i unește n-o să se rupă niciodată, i-a legat soarta și nimeni nu poate să dezlege un nod ca ăsta, fie el om ori demon. Mi se pare că sunt în fundul unei prăpăstii de gheață, suflă Jens, e nevoie să sufere așa pentru că vorbele ce-i ies din gură să nu se spargă.” (p. 80)

Cuvintele rostite capătă o putere uimitoare. Când poştaşul pronunță numele copiilor lui, aflați departe, i se părea că toți se apropie de el. Trebuia să se întoarcă acasă, fiindcă nu avea cine le purta de grijă. Copiilor voia băiatul să le ducă nişte coli albe și creioane, ca să le facă o bucurie. Aşa, cei mici ar putea să scrie scrisori. Ce minunat este să poţi scrie cuiva o scrisoare! Şi ce minunat este să poţi amâna citirea unei scrisori – să refuzi să citești o scrisoare, un timp, ca să te simți liber. Apoi să o citești fără să îţi dai seama, de șapte ori, doar fiindcă nu ai unde să îți ții mâinile și cauți căldura unui buzunar. Două pagini de scris înghesuit. Două pagini în care se vorbeşte şi despre marea aducătoare de spaime:

„Mă înspăimântă marea de aici, vrea să mă înghită. Să mă înghită dintr-o înghițitură și să mă facă pește înghețat. Unele amintiri de-ale mele sunt pești îngheţaţi, le simt cum îmi înoată prin vine și atunci mă scutur de un fior. Ai și tu oare amintiri ca astea? Aici, copiii se distrează să mă necăjească arătându-mi marea. Nu-i prea mare rău, dar așa văd că şi mie mi-e frică, nu doar lor.” (p. 219)

Născut în 1963 la Reykjavík, Jón Kalman Stefánsson este poet, înainte de a fi prozator, aşa cum îl descoperim în fiecare carte a sa, de la Lumina de vară, apoi se lasă noaptea, Peştii n-au picioare, Trilogia fiordurilor şi Povestea lui Ásta. Mai aproape de moarte decât de viaţă, în plină vară islandeză, un tânăr înţelege că rostul inimii este acela de a risipi întunericul. Când tu dormi, inima ta veghează şi îţi spune povestea:

„Omul s-a născut ca să iubească, temelia existenței e atât de simplă. Iată de ce bate inima, ciudată busolă: datorită ei ne găsim mai ușor drumul printre negurile cele mai întunecate, unde primejdia ne pândește la fiecare pas, și din cauza ei ne pierdem și murim drept în lumină soarelui.” (p. 79)

Inima omului de Jón Kalman Stefánsson