„Surori sub dogoarea Soarelui Răsare” – a învinge răul istoriei prin umanitate

Heather Morris este o scriitoare australiană, autoare a mai multor volume traduse în zeci de limbi și în zeci de țări. Interesul acesteia este concentrat pe descoperirea unor povești de viață ale celor care au supraviețuit sau nu marilor evenimente ale secolului trecut. Tragediile Holocaustului au fost transpuse cu mare grijă de scriitoare în volume cu mare succes la public, fiind o autoare itinerantă, romanele sale fiind documentate în lungi peregrinări pe care aceasta le realizează la sursă. De asemenea, de-a lungul anilor, cărțile sale au fost multipremiate și, recent, Tatuatorul de la Auschwitz a fost ecranizat la SkyShowtime.

În anul 2023, Heather Morris publica Sisters under the Rising Sun, tradus în 2024 în limba română de Irina Radu, la Humanitas Fiction, în colecția Raftul Denisei. Spre deosebire de celelalte romane ale autoarei, cel în discuție se construiește în jurul dramei prizonieratului asistentelor medicale australiene sub autoritatea militarilor japonezi, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Construit în trei părți (Căderea orașului Singapore, În inima junglei și Ultimele zile de război), romanul are o structură coerentă, urmărind drumul parcurs de prizonieri de la căderea Singaporelui în 1942 până la eliberarea de către Aliați, în anul 1945, odată cu victoria acestora și lansarea celor două bombe atomice asupra Japoniei în august 1945. În aceeași măsură, cu o mare claritate se precizează locurile prin care sunt forțați să treacă cei căzuți în mâinile ocupantului: Singapore, strâmtoarea Banka, Indonezia, Sumatra de Sud, Belalau, cu un puternic accent asupra vieții în junglă, căreia îi este dedicată întreaga parte a doua.

De asemenea, se pot identifica două planuri temporale, începutul drumului spre necunoscut, prizonieratul în anii războiului, cât și scurtele incursiuni în trecutul familiilor destrămate de conflict, atunci când timpul avea și răbdare, și o frumusețe aproape uitată. Aceste episoade din timpul păcii au rolul de a contura personajele cât mai complex și de a trata comparativ felul în care itinerariul existențial al unui individ, al unei familii se poate schimba printr-o lovitură ireversibilă a istoriei. Se pot determina și două paliere ale descrierii: unul reprezentat de drama surorilor Norah și Ena, nevoite să se despartă de soți, iar cea dintâi și de copil, rămânând amândouă până la eliberare, al doilea reprezentat de soarta asistentelor medicale picate în mâna militarilor japonezi, multe dintre ele pierind în lungul periplu în decursul anilor, însă cele supraviețuitoare rămânând unite și fiind legate printr-un personaj special, Nesta, o femeie măruntă, dar care a înțeles că binele poate învinge numai prin umanitate, fiind un crez păstrat până în ultima clipă. Surorile Norah și Ena vor trăi alături de surorile medicale, astfel creându-se o legătură de solidaritate de nemăcinat.

Romanul debutează cu despărțirea forțată dintre Norah și fiica sa, Sally, pe care o îmbarcă pe un vas pentru a fi în siguranță, pentru a putea supraviețui dezastrului care se simțea din ce în ce mai aproape, era din ce în ce mai evident. Din acest moment, separările, frica de a-i pierde pe cei dragi vor deveni o constantă a cărții, până la mult așteptata eliberare.

În timp ce se îndreptau spre vas, Sally cuprinse mijlocul mamei cu brațele ei mici. Despărțirea avea să fie una grea, atât pentru mamă, cât și pentru fiică. O explozie în apropiere nu făcu decât să le sporească frica terifiantă față de ceea ce avea să urmeze, iar plânsul lui Sally se prefăcu în țipăt. Norah era înlemnită de groază, iar inima îi era sfâșiată de suferința pe care o provoca celei mai prețioase ființe din viața ei […] Sally continua să plângă în hohote, întinzându-și brațele spre mama ei […] Nici mama, nici fiica nu-și făcuseră cu mâna, de pe punte sau de pe chei, în semn de rămas-bun.

Pentru fiecare era începutul unui nou drum, cel în care viața atârna de voința unui comandament militar sau a unui singur om, victimele nu erau altceva decât niște piese în marele joc al puterii și supremației militare. Pentru Norah mai urma o despărțire, cea de soțul său John, care, alături de ceilalți bărbați, avea să fie dus într-un alt lagăr, neavând niciunul certitudinea că la final se vor mai regăsi, rămânându-le verigheta ca un semn al unui trecut comun, al unei lumi departe de coșmarul Pacificului.

Odată ajunse în Lagărul II, Irenelaan, Palembang, Sumatra de Sud, femeile au înțeles că singura lor șansă de supraviețuire avea să fie crezul Unite, vom rezista, dezbinate, vom cădea; atunci vom cădea împreună, unite, fiind convinse că binele mai poate fi distins de rău, chiar și în mijlocul infernului. Dincolo de grija purtată una alteia, femeile din lagăr încearcă să își mențină vie memoria sacrificiului lor în mijlocul junglei și războiului intonând cântece patriotice, precum: Imnul captivelor, God Save the King, Wilhelmus, Land of Hope and Glory, pentru că în captivitate identitățile naționale erau laolaltă, unificate într-un scop suprem, supraviețuirea.

Interpretele începură să cânte Imnul captivelor și, la început ezitant, publicul prinse să cânte la rândul său. Pe când erau intonate ultimele cuvinte, toată lumea începu să aplaude, iar ofițerii japonezi aplaudară politicos la rândul lor. Și astfel continuă întreaga seară. Ascultând muzica, femeile din public uitaseră de opresorii lor, aflați la doar câteva locuri distanță, și râdeau, cântau și aplaudau frumoasele dansuri și poezii. Ofițerii aplaudau și ei, nu evitau să râdă atunci când femeile râdeau și lăsau să se vadă că se simt bine.

Muzica e un limbaj universal, care are puterea de a aduce oamenii laolaltă, de a alina, de a da speranță, pentru că se ascultă cu sufletul, dincolo de rațiunile care au aruncat lumea în război. Spectacolele din lagăr aveau să continue, Norah fiind principala organizatoare și interpretă, cea care și-a transformat durerea în muzică, punând în fiecare notă muzicală un strop de speranță. Cu toate acestea, lipsurile, bolile și muncile grele slăbeau fiecare femeie în parte, fiind din ce în ce mai greu să își păstreze aceeași speranță, finalul serilor cu muzică se simțea aproape, vremurile se puteau schimba chiar și în mai rău.

Cu toate acestea, toată lumea știa că acesta ar fi putut să fie ultimul concert. Chiar dacă nu se anunțase, cum ar fi putut să continue când abia se puteau ține pe picioare după corvezile zilnice? Atât corul, cât și orchestra făceau mari eforturi pentru a participa la repetiții. Norah știa că zilele de muncă lungi și grele le lăsau puțină energie pentru cântat, dar știa și cât de importante erau spectacolele lor pentru femei. Această seară era una aparte pentru Norah; înțelegea că, deși femeile încercau să cânte cu toată puterea lor, nimic nu putea ascunde că erau epuizate și își pierdeau speranța.

Începutul anului 1945 a adus suferință nemărginită, tăcerea își cânta propria muzică. Mureau mai multe, boala se instaura în trupurile firave și flămânde, copiii sufereau la fel de mult ca mamele lor. Surorile medicale încă stabile își făceau meseria cu aceeași dedicație, încercând să salveze cât mai multe vieți și oferind speranță.

În prima lună a anului 1945, muriră șaptezeci și șapte de femei. În cimitir trebui tăiată și mai multă vegetație, pentru a face lor numărului din ce în ce mai mare de morminte. Douăzeci dintre cele mai puternice femei formau un lanț uman care transporta cadavrele din lagăr la mormânt.

Însă mai trebuiau să reziste puțin până la sosirea Aliaților, pentru multe femei era prea târziu, pieriseră în mijlocul junglei, îndurând cele mai grele umilințe la care un om poate supune un alt om. Rând pe rând, prizonierii aveau să fie eliberați și duși acasă, după trei ani și jumătate aveau speranța că își vor regăsi lumea lăsată în urmă. Despărțirile aveau să fie grele, suferințele îndurate împreună au sudat zeci de destine, cei rămași vii aveau de acum obligația să povestească despre infernul trăit, în toate colțurile lumii, pe cât mai multe limbi posibile. Fiecare personaj și-a lăsat propria amprentă, fiecare zi a lăsat răni adânci ce nu se vor vindeca niciodată.

La final, așa cum și-a obișnuit cititorii, Heather Morris mărturisește sursele documentării, atașând și poze de arhivă ale celor devenite eroi, în frunte cu Nesta, sora medicală care a avut puterea să marcheze numeroase destine. Romanul Surori sub dogoarea Soarelui Răsare este mai mult decât o narațiune, ci devine o mărturie a tuturor vieților pierdute și trăite în lagăre ale morții, un îndemn pentru întoarcerea la memorie, la trecut, la istoria celor care au cunoscut cruntele consecințele ale secolului trecut. Prin scrierile sale și maniera în care croșetează legătura dintre istorie și viață, scriitoarea Heather Morris rămâne o voce inconfundabilă în literatura universală.

Surori sub dogoarea Soarelui Răsare de Heather Morris