IN TEMPO sau cum să-ți dai seama că dozele de adrenalină vin în pachete mici

Nu e puțin lucru să-ți spună copila în timpul concertului „Vreau și eu un porcușor!”. Concert de muzică contemporană (și cultă), să ne înțelegem. Chiar dacă ținut în aer liber, în curtea interioară a Muzeului Național al Țăranului Român, tot concert serios era. Dar cred că ar fi bine să redefinim conceptul de seriozitate când vine vorba despre muzica cultă. Multă lume asociază concertele simfonice sau camerale cu abisalul, neînțelesul și scorțoșenia. De aici și cavalcada de prejudecăți că muzica aceasta nu e pentru oricine, ba chiar că nu poți merge decât într-o anumită ținută la astfel de evenimente. Prejudecăți de care ar trebui să scăpăm cât mai repede, dacă vrem să ne bucurăm de universuri și sonorități muzicale pe cât de frumoase, pe atât de autentice și de specific umane. Chiar dacă inteligența artificială este folosită din plin de mulți ani de compozitorii de muzică nouă, vă asigur că piesele sunt reprezentative pentru comunitățile umane din diverse locuri ale planetei. De aici și bogăția de constructe muzicale, pe cât de diferite unele de altele, pe atât de încărcate de simboluri.

Expresivitatea cred că este trăsătura definitorie pentru piesele scrise de compozitorii contemporani. Indiferent care le sunt sursele de inspirație și indiferent de instrumentele pentru care scriu, aceștia reușesc să surprindă (aproape) întotdeauna la nivel expresiv. Așa se explică și de ce, la finalul concertului susținut în cadrul proiectului PIANO EXPRESS de Adriana Toacsen și duo-ul PERCUSSIONescu (Irina Rădulescu și Răzvan Florescu) primele cuvinte care mi-au venit în minte au fost „foarte bogat din punct de vedere stilistic”. Un concert foarte dens, care a durat mai mult decât se preconiza, dar, ce să vezi, nimeni nu s-a ridicat să plece înainte de final. Nici măcar persoanele cu dizabilități (au fost și din cei imobilizați în cărucioare, dar și din cei cu diverse afecțiuni neurologice și/sau psihomatice) n-au dat semne că le-ar displăcea ceea ce se auzea. E un semn foarte bun că muzica le era cunoscută, făcea parte din mediul lor social și-i ajuta să se simtă „acasă”. Nu cred că există indicator de reușită mai bun/fidel ca acesta. Când spun cunoscutămă refer la faptul că sound-ul era unul specific, îi trimitea în zone unde ei se simțeau în siguranță, chiar dacă explorarea nu era nici ea absentă. E o combinație care le reușește foarte bine muzicienilor de muzică clasică și cultă, concertele lor sunt întotdeauna invitații la recrearea unor spații sonore pe cât de comune, pe atât de personale. Muzica nu o percepem în același fel, iar decodările sunt cu atât mai mult personalizate. Poate că unii dintre noi, spectatorii, am fost atrași de diversitatea de instrumente de percuție cu care duo-ul PERCUSSIONescu s-a „luptat” de-a lungul concertului. Poate că alții au fost curioși de cum se schimbă sunetele pianului preparat, cât de mult contează să țină cineva o coardă (Cella, felicitări, ai fost o eroină!) au cum se schimbă sunetul dacă pe o altă coardă pui niște radiere sau niște magneți. Dar cred că mai toți am fost cuceriți de comunicarea dintre cei trei soliști, de felul cum au reușit să facă din dialog temelia unui construct muzical unic. Asamblajul serii, creat din succesiunea deloc întâmplătoare de piese, n-a fost deloc ușor de finalizat, deși din public s-a văzut doar bucuria celor trei.

Orice concert în aer liber, fără prea multă sonorizare sau dotări tehnice, presupune și asumarea unor riscuri. În partea opusă „scenei” – locului unde cei trei muzicieni ne încântau – era târgul casei, obișnuiții Muzeului Național al Țăranului Român știu la ce mă refer. Forfota locului nu era deloc în favoarea concertului, nici vântul care agita copacii și iedera de pe calcanul muzeului nu era factor favorizant, dimpotrivă. Și, totuși, Adriana Toacsen, Irina Rădulescu și Răzvan Florescu au fost precum magicienii școliți la cea mai bună școală de magie (că tot ne-a declarat Irina Rădulescu că e fan Harry Potter). După Bacchanale de John Cage – o excelentă deschidere de concert – a urmat piesa lui Gene Koshimski, Dance of the Drums, care a reușit să smulgă și țipete de surpriză din public, pentru că debutul ei e tumultos de-a dreptul. Chimia dintre cei doi percuționiști a fost liantul perfect pentru ca muzica să invadeze spațiul acela atât de aglomerat. Completarea concertului a fost o lucrare comandată special pentru acest concert, Three Political Cartoonsde Gabriel Almași. E piesa la care s-au auzit inclusiv sunetele scoase de niște porcușori roz, din plastic. Expresivitatea pusă sub semnul ludicului a cucerit publicul, care a răsplătit cu ropote de aplauze pe cei trei muzicieni, astfel încât trecerea la următoarea piesă, Rust and Sawdust de Sebastian Androne-Nakanishi s-a făcut firesc. O piesă foarte eclectică, mai întinsă ca durată, din punctul meu de vedere foarte asemănătoare cu construcția unei sonate (să mă ierte specialiștii dacă gândesc eronat), care poartă auditoriul prin tărâmuri magice, lăsându-i acestuia dreptul de a-și scrie singur povestea. Poate că de aici și dificultățile de înțelegere, pe alocuri vizibile, din partea celor de vârste mai mici. Sebastian Androne-Nakanishi e, așa cum l-a prezentat și Irina Rădulescu, unul dintre cei mai buni compozitori de muzică cultă, dar și de muzică de film, ceea ce-l face să fie foarte curtat de străinătate. Dacă-i vedeți numele într-un program de concert, să fiți siguri că o să aveți ce asculta. Încheierea concertului a fost asigurată de piesa (de asemenea, scrisă special pentru acest concert) Doinei Rotaru, o compozitoare foarte dragă mie, care reușește cu fiecare piesă să mă facă să mă întreb de unde atâta pasiune și energie și cum de nu e mai vizibilă în medfiul intelectual românesc. Obsessivo III pentru pian şi percuții a fost un regal pus sub semnul culorilor, sunetele au căpătat nuanțe diferite de la un moment la altul, surpriza fiind că sinestezia n-a subminat dialogul, dimpotrivă. Mi-a plăcut cum și-au găsit locul amintirile personale – vezi obiectul cumpărat dintr-un magazin din Tokyo – și cum au căpătat forme muzicale nebănuite, după cum mi-au plăcut și nuanțele mai stridente, coloraturile evidențiate prin dialogul percuționiștilor cu pianista, care, ce să vezi, s-a folosit de pian ca fiind un veritabil instrument de percuție.

În loc de încheiere: începe să-mi placă din ce în ce mai mult muzica contemporană, ceea ce vine la pachet și cu o ascuțire la simțului critic. Mi se rafinează percepția concert după concert și simt că aș reasculta oricând anumite piese, în detrimentul altora. PERCUSSIONescu e acum un duo matur, așezat, capabil de multe surprize (mă bucur că încep să mă număr printre fidelii lor). Sunt curioasă cum vor suna următoarele piese scrise de Doina Rotaru. Despre Adriana Toacsen, ce să mai spun: infuzie de entuziasm și decoct pur de profesionalism; ciudat, dar le combină foarte bine.