Dimineața începe în mirosul cafelei. Cine se trezește primul o pregătește, după tipic, și pentru celălalt. Fiecare nouă cafea este numită „tinerească”, în glumă. Niciunul nu mai știe gluma, însă denumirea a rămas, asociată cu o stare de spirit ghidușă.
Bărbaților nu le este permis să se ocupe de bucătărie. Pot intra în acest ținut exclusiv feminin doar dacă sunt pregătiți să scrie o rețetă sau dacă pregătesc cafeaua. Celebra cafea grecească, similară celei turceșci. Mamei îi place cafeaua dulce: trei lingurițe de zahăr la o ceașcă.
Cafelele sunt de mai multe feluri. La fel ca mâncarea, cafeaua capătă gust dacă dansezi în fața aragazului. Ritualul cafelei devine pretext pentru a sta de vorbă, în tihnă. Ieșiți în balcon, după ce salută vecinii, mama (92 de ani) și fiul (68 de ani) vorbesc despre lucrurile pe care le consideră importante – povești de familie, multe doar prilej de a râde cu lacrimi. Mama este „arhiva”. Cafeaua este echivalentă cu o îmbrățișare. Nu s-au văzut de ceva vreme, pentru că locuiesc în țări diferite, ea în Grecia, el în Suedia. Fiecare cafea contează.
„Pregătirea cafelei e o excepție de la interdicţia mea generală de la orice fel de muncă casnică. Ai crede că e vorba de inconsecvență. Din contră, chiar este ceva perfect consecvent. Să-i faci cuiva cafea nu ține de treburile casnice, ci de legile nescrise despre grija faţă de celălalt, de căIdură, intimitate și apropiere. Pe scurt, ceșcuțe de cafea în loc de îmbrățișări.”
(pp. 54-55)
Mame și fii apare, fără dubiu, la raftul de biografii, literatură memorialistică, nonficțiune. Scriitorul Theodor Kallifatides ia avionul din Suedia, unde locuiește de 42 de ani, spre Grecia natală ca să-și vadă mama și fratele. La 68 de ani, Theodor știe că ar putea fi ultima întâlnire cu Antonia, mama lui, care are deja 92. Stelios este mai mare decât Theodor cu 2 ani. Vârsta are importanță. Toți trei au o vivacitate uimitoare. E adevărat că Antonia nu mai coboară decât rar (și doar ca să primească din partea admiratorilor complimentele cuvenite) din apartamentul de la etajul 4, dar ține în frâu bucătăria exact ca la tinerețe.
Îți dai seama citind această carte încântătoare cât de mult seamănă românii cu grecii – au fire temperamentală, țin la tradiție și la arta culinară, cred în puterea legăturilor de sânge, manifestă apetență pentru poveste.
Portretul mamei este portretul Greciei.
Încă o dată văd că mama este adevărata mea țară. Dacă aş fi un fruct, ea ar fi pomul din care am căzut. Dacă aş fi un pom, ea ar fi pământul. Dacă aş fi pământul, mi-ar fi cerul.” (p.112)
Bunica grecoaică le face nepoților din Suedia niște prăjiturele, kourambiedes. Ideea de a duce în valiză madlenele, inițial supărătoare, devine pentru Theodor, după un scurt timp de gândire, agreabilă. În fond, era vorba despre un dar, și nu era pentru prima dată când trecea de vamă cu prăjituri făcute de mama.
Întâi cafeaua, apoi povestea, la final pișcoturile.
„– Să te binecuvânteze Dumnezeu, băiatul mamii, că mă faci să râd.
– Eu te fac să râzi?
– Acum sunt bucuroasă. O să îmi iasă nişte kourambiedes foarte frumoase, spune ea și o ia din loc cu paşi uşori înspre bucătărie.
Mă gândeam să continui cu traducerea foilor tatei, dar acum voiam să văd cum făcea vestitele ei kourambiedes, aşa că m-am dus și eu după ea. […]
Mai întâi, fierbea un pumn de migdale pe care apoi le prăjea la cuptor ca să le poată decoji. După aceea, toca pulpa de migdale în bucăți mici de tot. Apoi topea o jumătate de kilogram de unt în care amesteca o linguriţă de zahăr cu vârf şi îl amesteca laolaltă. Pe urmă, turna o ceașcă de cafea plină cu coniac, iar în cele din urmă migdalele tocate. Apoi amesteca un kilogram de făină de grâu și frământa cu mişcări teribil de puternice. Părea a fi un fel de memorie a muşchilor care lucra independent de corpul ei. O doamnă de nouăzeci și doi de ani altfel nu ar avea cum să posede astfel de puteri. Apoi forma prăjiturile una câte una și le punea pe o farfurie termorezistentă. Stăteau la cuptor o jumătate de oră la 175 de grade.
După aceea, se scotea farfuria, iar prăjiturile se treceau prin zahăr pudră şi se aşezau la păstrat în cele din urmă într-un lighean de plastic. În plus, se mai presăra puțin zahăr pudră peste ele.
Făcuse totul în doar o oră şi jumătate.
Mirosea bine în tot apartamentul.” (pp.190-191)
Portretul tatălui se construiește mai întâi din propria mărturie, scrisă anume pentru fiul său. Lectura paginilor pe care le simte prea sărace în detalii îl emoționează pe Theodor, care află câte ceva despre viața grea a tatălui, lucruri neștiute, nebănuite – învățător, trecuse prin război, foamete și sărăcie extremă, fusese refugiat și, apoi, de două ori fusese închis și chiar condamnat la moarte. Rămas văduv, având și un copil din prima căsnicie, tatăl se recăsătorește cu Antonia, o tânără cu 25 de ani mai tânără. Iubirea venise de la sine și se clădise pe respect și pe sacrificiu.
„Tata m-a făcut om, dar mama m-a făcut scriitor.
În lumea tatei existau munca, datoria, statornicia, înfrânarea lacrimilor până când toate zâmbetele se opreau. În lumea mamei era altfel. Acolo se găseau apropierea și îngrijorarea plină de emoții care rezultă din ea – nestatornicia, vulnerabilitatea şi nevoia ca la sfârşitul zilei totul să fie bine din nou. Lacrimile şi zâmbetele nu erau o pereche antagonică, ci se condiţionau reciproc. La o privire de ansamblu rapidă peste statistici, am conchis că mama a plâns cel mai mult tocmai atunci când a şi râs cel mai mult. Și, mai presus de orice, în lumea ei se găseau amintirile.
Pentru tata era esențial să îți călăuzești viaţa după principiul că trebuie să mergi înainte. Mama merge mai degrabă înapoi.
De la ea am năzuinţa de a povesti. Năzuinţa asta care e într-o oarecare măsură o dorinţă ca totul să fie bine din nou, să fie cum trebuie, să aibă un înţeles și un context.
Toate astea se pot spune mai pe scurt. Pentru tata, viaţa era ziua de mâine. Pentru mama, viața este ziua de ieri.” (p. 9)
Pensia de învățător, după 62 de ani de muncă, este insuficientă pentru a cumpăra un apartament în Atena. Tatăl lui Theodor și a lui Stelios va face un împrumut și va continua să predea la școli particulare. Trăind un pic peste 90 de ani, reușește să se răzbune pe nedreptatea suferită o viață. Statul îi va plăti o pensie mică, e drept, dar o va plăti 30 de ani. Antonia va fi o văduvă la casa ei, nu va rămâne pe drumuri. Mărturia tatălui apare la final, când, gândindu-se cum se scriu cărțile, fiul își dă seama că așa se scriu: cu frânturi de viață.
„În septembrie 1947 am fost obligat să îmi dau demisia, urmând să primesc o pensie redusă. Eram cinci guri de hrănit, oaspeți într-o casă străină și fără venituri suficiente. Am căutat de muncă la școli particulare. Am lucrat treisprezece ani la două școli particulare concomitent. Dimineața de la opt la două și după-amiaza de la șase la zece. În cele din urmă, am ieşit la pensie în 1960, la şaptezeci de ani. Lucrasem pentru educația copiilor greci în Turcia și Grecia timp de șaizeci și doi de ani. Am avut grijă ca fiii mei să aibă parte de o educație aleasă. După toți acei ani ca învățător, nu dețineam nimic.
În 1966 am reușit să îmi cumpăr un apartament cu două camere la etajul patru la numărul 41, în strada Agiou Charalambous, din parohia Gyzi. M-a costat 255.000 de drahme și m-am împrumutat cu 150.000 de la banca Poştei pe douăzeci și cinci de ani, cu dobânda de 6,5% pe an.
Atena, iunie 1972
- Kallifatides”
(p. 199)
Cartea prezintă fiecare din cele șapte zile petrecute de Theodor acasă, în Grecia. După atâția ani de stat în Suedia, Theodor simte că nu poate rămâne mult timp departe de soția, fiii și nepoții rămași în cealaltă țară. Nu se poate dezice de sângele grec, însă a prins puternice rădăcini nordice. În tinerețe, s-a simțit vinovat că el a plecat și ceilalți au rămas. Au fost și ani când familiei i s-a cerut să rupă legăturile cu Theodor, considerat la Atena un scriitor care își vorbește țara de rău.
Născut în 1946 în Grecia, la Malaoi, Theodor Kallifatides va urma o școală de teatru la Atena. Emigrează în Suedia în 1964, unde locuiește și astăzi. A studiat filosofia și a fost lector al Universității din Stockholm în perioada 1969-1972, apoi a lucrat ca redactor la o revistă literară. Debutează cu o carte de poezie în 1969, dar devine mai cunoscut ca prozator, scriindu-și cele 18 romane în limba suedeză, traduse ulterior și în limba greacă. A primit numeroase premii literare pentru creația sa, în mare măsură autobiografică. Este, de asemenea, scenarist și regizor de film.
Las mai jos alte fragmente:
<<M-am dus la bucătărie. Toate vasele erau spălate și puse la uscat cu grijă. Jinduiam după o cească de cafea dintr-acelea de grecii o numesc grecească, iar turcii, turcească. Cu mirosul ăsta am crescut. Nu pot băga mâna în foc că este cel mai plăcut dintre toate mirosurile, dar este cel mai senin. Simt miros de cafea dintr-aceea de grecii o numesc grecească, iar turcii turcească și instantaneu mă liniştesc.
Deși pare simplu, să prepari genul acesta de cafea e o întreagă artă. Înainte, când încă mai erau cafenele adevărate, puteai să-ți comanzi cafeaua întocmai cum voiai tu. Existau mai multe tipuri de comenzi. Iată câteva dintre ele:
„Dulce.”
„Foarte dulce.”
„Medie.”
„Tare, cu puțin zahăr.”
„Tare, fără niciun pic de zahăr.”
„Tare, cu caimac și servită în ceaşcă subțire.”
„Tare, fără caimac și servită în ceaşcă groasă.”
„Dulce, cu bule de aer și servită în ceașcă joasă.”
Modul în care îți beai cafeaua nu era nici el lipsit de sens. Îți oglindea caracterul.
La un moment dat, știam exact ce fel de oameni îşi beau cafeaua dulce și ce fel de oameni o preferă tare, dar acolo, în bucătăria mamei, uitasem asta. Un lucru era sigur. Mama îşi prefera cafeaua foarte dulce, cu multe bule și servită în ceașcă joasă. Eu o beau cu puţin zahăr, tare şi servită în ceaşcă groasă.
Cu alte cuvinte, nu e de ajuns doar să fierbi cafea. Trebuie să prepar două tipuri diferite, pentru că în tipul acesta de cafea nu se mai poate pune zahăr după. Altfel ai sparge bulele, iar ele sunt de o importanță majoră, în parte pentru aspectul vizual, în parte pentru viitor.>>
*
„Ca să nu devin mult prea sentențios, a trebuit să comand o bere de la un chelner danez îmbufnat. Îți poți duce traiul foarte bine și fără să știi cine a fost Medeea, se zice și sunt de acord cu asta, deşi în sinea mea mă îndoiesc. Cum să duci o viață demnă fără umbra omenirii în urma ta? Cum să poți trăi fără să știi cine sunt Medeea și lason? îl întreb pe chelner, când îmi aduce berea. Întrebarea mea nu îl surprinde. Nu se uită la mine ca și cum aş fi nebun. De-a lungului timpului sigur a avut parte de o mulțime de întrebări neobişnuite.
– Nu știu, dar un sendviş prinde mereu bine, îmi răspunde el într-un final.
Tot asta poate că mi-ar fi zis şi mama. Era timpul să mă întorc la tata, care continua să povestească despre bogăţiile Mării Negre, despre cantitatea enormă de pește care se găsea acolo şi se exporta ca anșoa în toată Europa. Tata fusese profesor și nu voia să rateze nicio ocazie de a împărtăşi din cunoștințele lui.” (p. 14)
*
„Să pozezi înseamnă să te vezi pe tine însuți prin ochii celuilalt. Modelele de succes fac taman lucrul ăsta: intuiția le zice ce vrea să vadă fotograful și atunci ele asta îi și livrează.
Nu vreau s-o oblig pe mama să pozeze pentru mine.
Cum fac să evit asta?
Oare chiar se poate?
Şi mai am încă o problemă. Cum să țin în frâu scriitorul diabolic din mine care vrea să preia controlul asupra muncii mele? Care vrea să brodeze, să glumească, să înfrumuseţeze sau să urâţească, să exagereze, să facă un fazan dintr-o găină și o găină dintr-un fazan?
Puține profesii, sau poate chiar nicio altă profesie decât cea scriitoricească, întâmpină atâtea dificultăți în a rămâne fidele realității. Scriitorii talentați sunt cel mai adesea jurnaliști de foarte slabă calitate. Din asta nu rezultă că jurnaliştii talentați sunt scriitori de foarte slabă calitate. […]
Aşa că întrebarea persistă: cât de mult mă îndepărtasem de fusta ei, cu toate că plecasem atât de departe?” (p. 8)
*
„Am avut o prietenă dragă, care a murit între timp şi care era de părere că Dostoievski o făcuse om, iar Cehov, femeie. Îmi vine s-o travestesc.” (p. 9)
*
„Fiecare oraş îşi are ploaia lui. Plânge în inima mea cum plouă peste oraş, scria Verlaine. Eu nu eram la Paris, ci pe balconul mamei la Atena și, într-adevăr, ploua peste oraş, dar şi peste creştetul meu, căci copertina de ploaie avea destul de multe găuri. În plus, începea să mi se facă foame.
Trebuia să mă închei la şireturi şi am pierdut steaua căzătoare, cam aşa scria Rimbaud. Aşa se întâmplă. Ratăm stelele deoarece trebuie să strângem lemne pentru la iarnă. Ne ratăm viaţa pentru că trebuie să facem tot timpul altceva. Nu scrisese careva că viața e altundeva?
Gândurile îmi sar din citat în citat ca o rândunică din creangă în creangă. Îmi duc viața înconjurat de povești pe care nu le-am scris, dar sunt recunoscător că au făcut-o alții. Viața are întâietate în fața artei, spune Gombrowicz. Are dreptate. Viața are întâietate în fața artei, dar arta ajunge prima în faţă.” (p. 91)
*
„Am mai auzit poveştile astea și în alte dăţi. Dar asta nu are nicio importanţă. Nu poţi să ignori marea doar pentru că ai mai văzut-o și înainte.
În clipele astea, mama se transformă într-o imensă mare care mă înconjoară fără să mă ameninţe. Îi aud vocea și mă gândesc la altceva, prezent și absent totodată.
Or fi simțit vreodată copiii mei siguranța asta, cea mai profundă dintre toate? Sau o fi doar o siguranţă care are de-a face cu faptul că sunt grec? Cu alte cuvinte, când am loc în lanţ, mă liniştesc. Am şaizeci și opt de ani împliniţi, dar sunt şi rămân feciorul mamei.” (pp. 58-59)
*
„– Nu te mai saturi de la atâta citit?
E o întrebare ritualică. Toată viața am auzit-o, nu numai sub formă de întrebare, ci și ca afirmaţie, când vorbea cu alții: Copilul ăsta al meu nu se mai satură din citit. Pentru ca, cititul nu este o îndeletnicire suspectă, cum este pentru mulți alții, ci mai degrabă ceva incomprehensibil. Ce găseşti în cărți? Tot ce-i mai important e în afara lor. Să-i iubeşti pe ai tăi, să știi să trăiești cu durerea după o pierdere, să ierți vechile nedreptăți pe care le-ai suferit. Dar nu e acesta cel mai important lucru. Cel mai important e că cititul te în- depărtează de mediul ei înconjurător. Cu asta nu prea se împacă ea, să fie pusă deoparte, să fie părăsită de dragul unei cărţi.
– Așa că trebuie să înceapă numaidecât lupta pentru recuperarea puterii pierdute. Ce vrei să mănânci azi? La ce ți-a poftit inima tot timpul ăsta? mă întreabă ea.
Nu apuc să-i mai răspund.” (p. 72)
*
„Fusese o zi lungă. Nu ştiu de ce, dar aşa mi se întâmplă de fiecare dată când mă întorc la Atena. Zilele sunt lungi. Oare de ce? O fi pentru că aici mă aşteaptă tinerețea la pândă? Pentru că mi-o fi frică să înfrunt năluci sau coşmaruri din trecut? Sau poate o fi pentru că mă sperie riscul ca nimic din mine să nu se mai trezească? Ca tot ce ține de trecut să se fi pierdut pentru totdeauna și ca inima mea să fie seacă la fel ca o nucă fără miez?
Chiar nu ştiu.” (p. 67)
*
„Mama pare cam tăcută, dar deodată suspină adânc.
– Of, de-ar fi fost şi ceilalți aici!
Preţ de o clipă se face linişte, ca și cum toți am încerca să ne dăm seama cum ar fi fost. După socoteala mea, lipsesc înspre douăzeci de persoane. E formula de bază a mamei. Dintre oamenii aceştia, o parte trăiesc și o duc bine altundeva, ca de exemplu soţia mea, copiii și nepoții mei. O parte s-au prăpădit. Bărbatul ei, fiul ei vitreg, fratele ei, părinţii ei.
Unii dintre ei s-au prăpădit de mult timp. Dar nu și pentru ea. Singura ei problemă e că nu sunt aici. Cu toate că nimic nu ne împiedică să credem asta, că ar fi aici. Viaţa ar fi desăvârşită dacă ar fi fost toți aici.” (p. 63)
*
„– Taică-tu, fie-i ţărâna uşoară, m-a lăsat ca o boieroaică. Am casa mea, pot să le dau nepoților toate cadourile pe care vreau şi am și câţiva bănuți la bancă să-mi iau bilet.
– Bilet?
Dă din cap, nemulţumită de întrebarea mea prostească.
– Pentru ultima mea călătorie.
Mi-o spune fără nuanţe sau subînțelesuri. A trăit destul ca să prindă din urmă moartea. Nu o sperie. Dar costă să călătoreşti într-acolo. Mereu a costat. Grecii antici lăsau monede în coșciugul celui decedat ca el să îi poată plăti luntraşului morţii.
Iată un alt exemplu al felului în care mama trăiește în mitul credinței că trăieşte în realitatea ei. Încă o dată văd cum povestea despre moarte este mai puternică decât moartea însăşi.” (pp. 111-112)
Mame și fii de Theodor Kallifatides
Editura: Lebăda Neagră
Colecția: Green Spot
Traducere din suedeză și note de: Gabriel Ionescu
Anul apariției: 2024
Nr. de pagini: 216
ISBN: 978-630-330-084-9
Cartea poate fi cumpărată de aici.
