Dincolo de vocaţia pentru speranţă: Marele Gatsby!
Alt fals argument poetic:
Cărţile care se întorc la tine, cititorule! În jocul memoriei şi al iubirilor imposibile, al prieteniilor care se prăbuşesc precum castelele de nisip… Supravieţuind iluziilor şi devenind ele însele iluzii, iluzii că ne pot ajuta să fim nu mai buni, nu mai frumoşi, nu mai interesanţi, ci doar altfel şi… poate aşa cum trebuie! Măcar din punct de vedere metafizic…
Deoarece… dacă este să ne referim strict la cartea aleasă pentru acest „capitol” al unei cărţi care încă se visează pe sine, după unii (Lionel Trilling şi/sau Mircea Mihăieş, în postfaţa la ediţia menţionată mai jos; spun „şi/sau” pentru că nu rezultă clar dacă este o observaţie a lui Mihăieş sau a celuilalt), Gatsby, „personajul”, „se plasează (…) în zona metafizicului, acolo unde nimic nu e „personal” şi unde chiar iubirea trebuie să fie „impersonală”, adică obsesivă, nemiloasă şi supraumană.”
Cum ar trebui să fie şi literatura autentică, nu-i aşa? Poate… dacă uneori n-am fi atât de fragili, precum nişte cuvinte… care nu mai pot fi spuse sau scrise.
***
Până la un anumit punct, James Gats („ajuns” Jay Gatsby) şi Martin Eden, cartea şi personajul la care m-am oprit zilele trecute, au aceeaşi soartă… Ei aleg să aibă… succes, să lupte pentru succes, din diferite motive, care se pot reduce la un numitor comun: „eternul feminin”, câştigarea iubirii unei persoane care, de obicei, dezamăgeşte pentru că… bărbatul poate fi şi visător. Dacă Martin Eden „parvine” (evoluează, dacă vreţi un termen mai blând) scriind, James Gats are nişte afaceri destul de necurate care îi permit să devină bogat. Bogăţia în iluzii îl vor face chiar putred… de bogat. Dar să nu uităm şi… mâna destinului, care poate fi alt nume al hazardului. Dar o teorie a destinului se poate transforma uşor într-o metafizică a bogăţiei şi a parvenirii (sau a sărăciei, mizeriei şi decăderii). Dacă uităm mereu că sufletele noastre au nevoie… de altceva.
Scrie Mihăieş în amintita postfaţă intitulată „Visul, visătorul”: „Bogăţia e, pentru personaje, altceva: a fi bogat înseamnă a aparţine unei anumite lumi, în care nu poţi pătrunde chiar dacă ai dobândit toate atributele ei exterioare. Aici, în această prejudecată, se află tragedia şi oroarea vieţii lui Jay Gatsby… Într-un anumit sens, e şi tragedia vieţii lui Fitzgerald, care a gravitat, asemenea fluturilor de noapte, în jurul personajelor copleşitor de bogate de la New York Plaza Hotel sau de pe riviera franceză” (p.236).
La urma urmelor, nu trebuie totuşi să-l bănuim pe Fitz de o… căutată metafizică. Parcă prea firesc este scrisă cartea sa considerată de către suplimentul literar al ziarului „The Washington Post”, în anul 1999, „drept al doilea mare roman, după „Ulise” de James Joyce, scris în limba engleză în secolul al XX-lea”. Desigur, astfel de clasamente sună a vorbe goale, dar au un rol în ceea ce priveşte unele convingeri şi… vânzări.
De altfel nici moto-ul ales, din „opera” lui Thomas Parke D’Invilliers (se pare că este un pseudonim al aceluiaşi scriitor american, care a trăit între 1896 şi 1940, dar şi personaj într-un alt roman de-al său) nu este cine ştie ce ambiţios ( „Atunci îmbracă veşmânt aurit, dacă asta o mişcă;/ De te poţi înălţa, înalţă-te şi pentru ea/ Până strigă: „Iubitule, iubitul meu înveşmântat în aur, înălţat în tării,/ Trebuie să fii al meu!”), sugerând că, în primul şi în primul rând, „The Great Gatsby” este, totuşi, dincolo de apetitul pentru filosofia culturii şi istoriei al multor comentatori, justificat, este drept, în primul rând un roman de dragoste, şi abia apoi cronica unei veri, o poveste din vest (vezi p.221)… Un roman de dragoste misogin, aş îndrăzni să spun, dar cine cunoaşte povestea vieţii lui Fitzgerald, cu căsnicia sa zbuciumată cu Zelda, poate înţelege mai mult şi mai bine de ce am spus… misogin. Deşi este posibil ca autorul să nu urască femeile (unele femei) ci mai degrabă să le dispreţuiască pentru calitatea lor de a asigura fără scrupule supravieţuirea speciei … având preocupările lor atât de des ironizate de către bărbaţii macho…
În jurul veşmintelor de aur, de fapt a garderobei lui Gatsby, se desfăşoară şi o bizară scenă, atunci când eroii poveştii de dragoste se reîntâlnesc după cinci ani de zile… O scenă care, după mine, (poate chiar) plăteşte tribut suprarealismului (deşi poate fi doar o scenă care satirizează posibila dragoste excesivă pentru haine a lui Daisy), putând fi poate chiar o parodiere joyceană a mitului pânzei Penelopei (În sens invers, evident, Jay fiind cel care a aşteptat-o atât de mult pe eroină), iar după Mihăieş, destul de pretenţios, ar fi „o parabolă a prosperităţii care sufocă intimitatea dintre oameni, refuzându-le comunicarea” (p.256).
Fără a se identifica cu Nick Carraway, personajul povestitor (personaj care cu autoironie spune la p.78: „sunt unul dintre puţinii oameni oneşti pe care i-am cunoscut în viaţă”), Fitzgerald pare să sublinieze de la început că textul nu este scris dintr-un punct de vedere moralist ( Spune tatăl personajului: „- Ori de câte ori ai poftă să critici pe cineva… ţine seama că nu toţi oamenii au avut avantajele de care te-ai bucurat tu”), toate portretele rezultate nefiind deloc înfrumuseţate, doar „marelui” păstrându-i-se câteva rânduri care ni-l idealizează cât de cât (nişte producători de film chiar l-au pus pe Robert Redford în rolul său) deşi la început spune că el „reprezenta tot ceea ce” îi „stârnea cel mai sincer dispreţ”(p.8). Spre final, la p.192, recunoaşte că nu i-a făcut decât un singur compliment şi că „într-un fel” l-a dezaprobat „de la bun început şi până la sfârşit” iar la p.83 aflăm că prima impresie îl făcuse să creadă că era un om enigmatic şi interesant, dar treptat ( de altfel toţi oamenii interesanţi, misterioşi, sunt nişte mari Gatsby: după un timp îţi dai seama că nu sunt decât nişte oameni) a rămas „un simplu vecin, proprietarul unei case scumpe şi complicate” unde, pentru a-şi atrage fosta iubire, „ţesea” nu pânze de păianjen uman, ci petreceri fastuoase la care nu putea lipsi muzica de jazz, în vogă atunci, imediat după primul război mondial… Întorcându-ne la p.9, la creionarea personajului, înţelegem câte ceva din măiestria autorului (sunt, într-adevăr, fenomene, expresii, momente care nu pot fi descrise decât în cărţi! – p.151) : „dacă a avea personalitate înseamnă un şir neîntrerupt de acţiuni încununate de succes, atunci acest om avea într-adevăr ceva splendid, o sensibilitate acută faţă de toate promisiunile existenţei… O asemenea receptivitate n-are nimic în comun cu acea impresionabilitate placidă pe care o înnobilăm numind-o pompos temperament creator; dimpotrivă, Gatsby avea o extraordinară vocaţie pentru speranţă, era stăpânit de o febră romantică aşa cum n-am mai întâlnit…” Şi mai avea Gatsby un zâmbet „iradiind un fel de încredere nesfârşită, un zâmbet pe care-l întâlneşti doar de patru sau cinci ori în viaţă (p.63). Ceea ce-l umbrea pe Gatsby era „numai praful murdar stârnit de visurile lui”… Şi din acest praf ne răsare în faţa ochilor Daisy, marea iubire a vieţii eroului, o femeie pe care o putem bănui de „pierderea fiinţei proprii” din momentul în care s-a măritat cu cineva despre care „bănuieşte” că, totuşi, uneori, l-a iubit; dar mai ales pentru că şi ea l-a iubit pe Jay, dar nu a avut tăria să-l aştepte… Pentru ea, deşi are o fetiţă de trei ani, viaţa este oribilă (p.28), după ce a fost peste tot, a văzut de toate şi a făcut de toate… Nu mai insist asupra plictiselii… Şi nici asupra unei luminiţe verzi care nu este la capătul niciunui tunel, ci doar prea aproape de Daisy pentru a o mai vedea…
Celelalte personaje feminine cât de cât creionate, Jordan Baker („era de o lipsă de onestitate incurabilă. Nu suporta să se vadă într-o situaţie dezavantajoasă”), iubita de o vară a povestitorului şi Myrtle, amanta lui Tom, o mahalagioaică suferind de sindromul doamnei Bovary, sunt cele care provoacă, indirect şi chiar pasiv, tragediile, transformând percepţia asupra textului, pentru un cititor amator de senzaţional, acesta putând fi receptat şi ca un roman poliţist: Daisy, tulburată de scena de la hotel, o omoară cu maşina pe Myrtle, fără a şti cine este, Gatsby este gata să-şi asume vina, ascunzând însă mai întâi maşina, sperând, sperând (vocaţia, nu?) să nu se descopere… arma crimei; soţul victimei devine şi el o armă cu care Tom scapă de rival, manipulându-l… Sinuciderea criminalului nici nu mai interesează pe nimeni. Valea cenuşii rămâne şi mai pustie, cântând ode singurătăţii (Singurătatea este un alt personaj important, reliefându-se mai ales când Nick tot încearcă să adune ceva oameni pentru înmormântarea lui Gatsby) pentru plăcerea acelui personaj de panou publicitar, simbol al Divinităţii devenite, din unghi de vedere quasiblasfemic, Zeul-Publicitate… Cântând, evident, cu vocea lui Daisy, care este în acelaşi timp „un cântec fără de moarte” (p.121), dar şi o voce „doldora de bani”… Salomee, Salomee cerând cu voce de mare burgheză capul lui Ioan, cel care îi spune adevărul despre iubire… „Undeva, sus, într-un palat de marmură albă, fiica regelui, fecioara de aur” (p.151)… Indirect, destinul i se supune chiar dacă iubitul i se mai pare, înainte de momentul alegerii, o jucărie: „- Uite ce frumos… Aş vrea să iau unul dintre norii ăştia trandafirii, să te aşez înăuntru şi să te împing de acolo până acolo.” (p.119).
Da, o carte despre Superficialitate, despre superficialitatea cu care tratăm Iluzia şi Realitatea, frontierele dintre ele, despre imposibilitatea iubirii perfecte „aşa cum o vrem noi”. Pentru Gatsby (şi pentru unii dintre noi) „realitatea era de fapt ireală” şi „lumea nu e niciodată mai sigur aşezată decât pe aripile unei zâne” (p.124). Pentru el trecutul se poate repeta!
Nick îşi permite, ca supravieţuitor al tragediei, să constate că drama s-a împlinit (subl.n.: la finalul capitolului al VIII-lea) şi trebuie să mai şteargă şi cuvintele obscene de pe treptele fastuoasei case mitologice a lui Gatsby, iar câte un locuitor al Văii cenuşii (mai exact înnebunitul proaspăt văduv al lui Myrtle, un personaj cheiţă) îşi permite să ne tragă de mână: „Bagă de seamă, Dumnezeu ştie ce ai făcut, ştie tot. De mine poţi să te ascunzi, dar pe El nu-l poţi înşela!” (p.200)…
Şi atunci putem înţelege, ca şi Gatsby (p.202), brusc înfioraţi, „cât de inexplicabil şi grotesc poate fi un trandafir şi cât de brutal poate cădea lumina soarelui peste o iarbă ce parcă abia atunci fusese creată.”
Da, am trăit prea multă vreme îndrăgostiţi doar de-un vis…
Literatura…
Literatura ca un trandafir printre acele bărci care suntem cu toţii, „bărci împinse de curent, împinse fără încetare, tot mai înapoi, în trecut.”
