Noul volum al Florinei Ilis este, precum cartea lui Moise, un „recensămînt” al unui popor aflat pe drumul prin pustiul adesea ostil al unei istorii potrivnice. Construit pe struc-tura Numerilor – carte despre ascultare și răzvrătire, despre pocăință și binecuvîntare –, romanul este o sinecdocă a destinului României, ambiționîndu-se să cuprindă cît mai multe evenimente cruciale ale secolului XX și să sintetizeze o etno-istorie perfect verosimilă. Printr-o tehnică insolită, naratorul își provoacă personajele să-și depene amintirile pentru a reconstitui un arbore genealogic secular, adînc înfipt în pămînt, plăsmuit din imaginație, pe ramuri cu nume pe care istoria nu le-a înregistrat, cu destine intersectate, aflate sub semnul iubirii, al bucuriei, al nașterii și al morții, dar și al trădării, al minciunii și compromisului. Nonconformistă față de rigorile epicului tradițional, puterea de seducție a Cărții numerilor stă în varietatea personajelor și a întîmplărilor în care oricine poate identifica profiluri, personalități și expe-riențe din istoria personală.
Dacă, din lipsă de documente scrise, date fiind împrejurările, voi imagina acolo unde informațiile prea puține nu-mi ajung, cititorul, îngăduitor, mă va ierta, fiindcă în cartea numelor, pentru ca numele să nu se topească în uitare, devenind asemeni crucilor înnegrite de timp, strîmbe și mute, m-am străduit să iscodesc oamenii și lucrurile, făcînd din nimic și cîteva metafore mai mult și, sporind cu toate cîte le-am auzit și le-am crezut, voi face ca și puținul despre neamul meu și despre neamul nostru să nu se piardă și să nu fie de pagubă celor ce vin. Fără a uita totuși că nu fac altceva decît literatură, voi apela la cercetare și documente doar cît să nu omor povestea și, pentru a înainta puțin cîte puțin în trecutul care nu-mi dă pace, mă voi lăsa în voia plăcerii de a povesti și mă voi servi de amintirile tuturor, nădăjduind să aflu cît mai mult, toate detaliile, chiar corelațiile nevăzute, secrete, care există între lucruri și pe care, la o privire prea grăbită sau numai obiectivă, nu le observăm.
Florina Ilis s-a născut pe 26 august 1968. A absolvit Facultatea de Litere și Școala de Înalte Studii Postuniversitare la Universitatea Babeș-Bolyai, unde în prezent este lector dr. la Departamentul de Limbi și literaturi asiatice. A publicat volume de poezie, teatru, eseu și romanele: Coborîrea de pe cruce (2001; ediția a II-a, 2006), Chemarea lui Matei (2002; ediția a II-a, 2008). Romanul Cruciada copiilor (2005) a fost distins cu Premiul României literare și al Fundației „Anonimul” Cartea anului 2005, Premiul pentru Proză al revistei Cuvîntul, Premiul pentru Proză al Radio România Cultural, Premiul pentru Proză al Uniunii Scriitorilor din România, Premiul „Ion Creangă“ al Academiei Române, Premiul „Courrier International“, Paris (2010). Acesta a fost tradus în limbile ebraică, maghiară, spaniolă, italiană, franceză și sîrbă. În 2006, apare romanul Cinci nori colorați pe cerul de răsărit (tradus în limba italiană), inspirat de experiența sa japoneză. În anul 2012, publică Viețile paralele (tradus în limba franceză), distins cu Premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor din România, Premiul Ziarului de Iași, Premiul Radio România Cultural, Premiul Colocviului Romanului Românesc de la Alba Iulia.
-fragment-
Apoi, totul se opri şi, când muzica încetă, mamei i se păru că braţele vânjoase ale vântului ce o purtaseră până atunci în înălţimi uluitoare o abandonară brusc, făcând-o să aterizeze în mijlocul unui cuibar aglomerat, de a cărui larmă nu fusese conştientă pe timpul jocului. Puţin ameţită, ca la risipirea unei vrăji, se uită în jur, încercând parcă să înţeleagă unde se află. Stai că vine polca! o avertiză partenerul. Nici nu termină bine de zis, că muzicanţii atacară noul ritm. Gabrea o prinse din nou pe mama şi, cu mâna dreaptă în aer, indică locul în linie al celorlalte perechi carei urmară, ascultătoare, îndemnul. Din fericire, prima parte a dansului e mai lentă, astfel că mama putu să-şi adune puterile şi să-şi liniştească bătăile avântate ale inimii. Deşi era prinsă în iureşul muzicii, atentă la dialogul specific al mâinilor, Ana era conştientă de fiecare dată când se deschidea uşa mare de sticlă ce dădea spre micul hol de la intrare, fiindcă o boare de aer rece, proaspăt îi atingea faţa îmbujorată, înviorând-o. Atunci inima îi pornea să bată cu putere, crezând că-l va întrezări intrând pe Alexandru. După care, uitând de asta, se lăsa din nou cuprinsă în voia dansului, schimbând cu partenerul ei poziţia mâinilor, fie faţă în faţă, fie în cruce deasupra capului. rânduit în coloană, şirul de perechi se unduia încoace şincolo, dând impresia unui lan de grâu verde, tremurător, legănânduse în bătaia vântului de mai. Când ritmul jocului se înteţi, Anei, iubind mai presus de orice beţia zborului şi a plutirii, i se păru că toată carnea de pe trup se topeşte lent, transformânduse fie întrun fulg, fie întro pasăre. Era senzaţia spre care năzuia cel mai mult, dar şi de carei era cel mai frică, fiindcă ştia că, tocmai în momentul în care pasărea fericită îşi înălţa aripile să zboare liberă, ceva, ca un fir de sfoară, nevăzut, o trăgea puternic înapoi, aproape făcândo săşi piardă cunoştinţa. Vai, Ană, rosti partenerul ei cu admiraţie, eşti ca un fulg de uşoară! Pentru Ana, laudele lui Gabrea nu făceau decât să-i anticipeze triumful de care era aproape sigură. intuise cumva că în acea seară, chiar dacă îi era greu să formuleze conştient în cuvinte acel simţământ, soarta ei se va decide întrun fel sau altul. Gabrea vru să mai spună ceva, dar începutul frazei sale se topi în strigătura care răzbi veselă, distinctă din grupul dansatorilor: De popă şi de birău/ Nu mai zice nimeni rău/ Dar de mândra şi de mine/ Nime nu mai zice bine! revenind, Gabrea îi spuse Anei fără ocoliş: o să vii cu noi la Bucureşti! Cu tine şi cu ioachim… Dar, din nou, n-apucă să-şi ducă la bun sfârşit vorba, fiindcă în acel moment uşile de sticlă ale sălii se dădură cu putere la o parte şi un flăcău năvăli înăuntru trâmbiţând: liniştească bătăile avântate ale inimii. Deşi era prinsă în iureşul muzicii, atentă la dialogul specific al mâinilor, Ana era conştientă de fiecare dată când se deschidea uşa mare de sticlă ce dădea spre micul hol de la intrare, fiindcă o boare de aer rece, proaspăt îi atingea faţa îmbujorată, înviorândo. Atunci inima îi pornea să bată cu putere, crezând căl va întrezări intrând pe Alexandru. După care, uitând de asta, se lăsa din nou cuprinsă în voia dansului, schimbând cu partenerul ei poziţia mâi nilor, fie faţă în faţă, fie în cruce deasupra capului. rânduit în coloană, şirul de perechi se unduia încoace şincolo, dând impresia unui lan de grâu verde, tremurător, legănânduse în bătaia vântului de mai. Când ritmul jocului se înteţi, Anei, iubind mai presus de orice beţia zborului şi a plutirii, i se păru că toată carnea de pe trup se topeşte lent, transformânduse fie întrun fulg, fie întro pasăre. Era senzaţia spre care năzuia cel mai mult, dar şi de carei era cel mai frică, fiindcă ştia că, tocmai în momentul în care pasărea fericită îşi înălţa aripile să zboare liberă, ceva, ca un fir de sfoară, nevăzut, o trăgea puternic înapoi, aproape făcândo săşi piardă cunoştinţa. Vai, Ană, rosti partenerul ei cu admiraţie, eşti ca un fulg de uşoară! Pentru Ana, laudele lui Gabrea nu făceau decât săi anticipeze triumful de care era aproape sigură. intuise cumva că în acea seară, chiar dacă îi era greu să formuleze conştient în cuvinte acel simţământ, soarta ei se va decide întrun fel sau altul. Gabrea vru să mai spună ceva, dar începutul frazei sale se topi în strigătura care răzbi veselă, distinctă din grupul dansatorilor: De popă şi de birău/ Nu mai zice nimeni rău/ Dar de mân‑ dra şi de mine/ Nime nu mai zice bine! revenind, Gabrea îi spuse Anei fără ocoliş: o să vii cu noi la Bucureşti! Cu tine şi cu ioachim… Dar, din nou, napucă săşi ducă la bun sfârşit vorba, fiindcă în acel moment uşile de sticlă ale sălii se dădură cu putere la o parte şiun flăcău năvăli înăuntru trâmbiţând: — lau ridicat pe baciu Gherasim! E la Sfatul Popular! oprinduse muzica, zborul Anei se curmă brusc. Avu senzaţia că picase din înălţimi, cu mare viteză, ca fazanii intraţi în bătaia puştii bunicului Varava.
