Conflictele din Orientul Mijlociu fac să tresară de spaimă şi de oroare inima fiecărui civil din această neliniştită parte a lumii. Pocnetul unei arme de foc, limbile otrăvite ale exploziilor. Fanatismul islamic naşte monştri şi e greu să-ţi imaginezi proliferarea lor într-o eră în care singurele „arme” ar trebui să fie doar cele care ţin de arte sau de ştiinţe.
Timp de doi ani, în fiecare dimineaţă de joi, în Republica Islamică Iran, AZAR NAFISI, o eminentă profesoară şi scriitoare, aduna în secret, acasă la ea, şapte dintre cele mai devotate studente ale sale. Citeau împreună şi comentau operele interzise ale clasicilor occidentali: Fitzgerald, H. James, Jane Austen, Saul Below, V. Nabokov, G. Flaubert, Emily Bronte.
Toate aceste întâlniri sunt consemnate scrupulos în jurnalul profesoarei şi se vor concretiza ulterior într-o carte tulburătoare, CITIND LOLITA ÎN TEHERAN (memorii despre cărţi), tradusă şi apărută la noi în 2008, la Editura RAO Contemporan. Cartea devine rapid un best seller, fiind tradusă în aproximativ 33 de limbi.
Azar Nafisi a părăsit Teheranul pe 24 iunie 1997, stabilindu-se în SUA, împreună cu soţul ei, Bijan: „Scriu şi predau din nou, la etajul 78 al unei clădiri dintr-un oraş fără munţi, dar care are cascade şi izvoare minunate. Încă predau despre Nabokov, James, Fitzgerald, Conrad şi despre alţi autori pe care i-am descoperit de când m-am stabilit în America, precum Zora Neale Hurston şi Orhan Pamuk. Şi acum ştiu că lumea mea, ca şi a lui Pnin, va fi mereu o lume portabilă”.
Este confesiunea onestă a unui spirit nobil, liber atât în Iranul fundamentalist, cât şi în spaţiul american în care-şi aduce, ca zestre – testament, lumea portabilă a tuturor experienţelor din ţara natală.
Cine este Azar Nafisi oare? Fiica lui Ahmad Nafisi, fost primar în Teheran, şi a lui Nehzat Afisi, una dintre primele femei alese în Parlamentul iranian. Are doctoratul în limba engleză şi în cea americană, la Universitatea din Oklahoma. Timp de 18 ani, a predat literatură engleză la Universitatea din Teheran şi la Universitatea Islamică Liberă (Allameh Tabatabai). În 1981 a fost exclusă de la Universitatea din Teheran deoarece a refuzat să poarte vălul islamic. Nu a mai putut preda până în 1987.
Atât în Iran, cât şi în America, Azar Nafisi s-a remarcat ca militantă pentru sprijinirea intelectualilor iranieni, în special a tinerelor femei, cărora le sunt interzise mai multe drepturi: nu pot umbla pe stradă decât dacă sunt însoţite de un bărbat (tată, frate sau soţ), nu-şi pot alege singure partenerul de viaţă, sunt silite să poarte chador-ul, veşmântul negru tradiţional.
Citind Lolita în Teheran este o carte-mărturie despre eliberarea prin lectură, prin ceea ce Magicianul (prietenul vârstnic al profesoarei) numeşte atât de inspirat „exerciţiul imaginaţiei”, unicul salvator, deoarece le ajută pe cele şapte studente să-şi creeze o lume proprie, paralelă Republicii Islamice, în care pot evada atnci când presiunile zilnice devin insuportabile. Cartea se deschide cu momentul care anticipează plecarea familiei Nafisi în America, în 1997: printre cutii şi bagaje, în camera altădată loc de refugiu cultural, fetele şi profesoara lor fac ultimele fotografii de grup. Două sunt cele pe marginea cărora, ajunsă în America şi hotărându-se să scrie o carte, Azar Nafisi va oferi informaţii şi impresii despre fiecare fată, iar acestor detalii succinte li se adaugă ulterior altele, întregitoare. În prima dintre fotografii, fetele sunt acoperite cu veşminte şi basmale negre, aşa cum au venit de afară. În a doua, cinci şi-au scos aceste haine şi s-au individualizat: Manna este poeta grupului, Mashid, fata tradiţională, poartă încă basmaua neagră, este o fire sensibilă şi delicată; Yassi este cea mai tânără dintre ele, comediana care râde din orice. Azin, cu părul lung şi blond, este sălbatica, revoltata care spune mereu ceea ce gândeşte. Urmează Mitra, cea mai calmă, apoi Sanaz – tânăra care oscilează între presiunea familiei de a o căsători şi irepresibila ei nevoie de independenţă. Cea de-a şaptea, Nassrin, lipseşte din aceste fotografii. Supranumită „Pisica din Cheshire”, ea este o fire imprevizibilă, apărând şi dispărând mereu. Fotograful este Nima, soţul Mannei, un student inteligent, cu vocaţie de critic literar.
Fiecare fată este evocată cu grijă şi dragoste maternă, portrete fluide, desprinse dintr-un topos identitar pe care profesoara îl poartă cu sine, asemenea oricărui autoexilat. Ghemul confesiunilor curge treptat într-un nostos lucid, echilibrat, dar nu mai puţin încărcat de emoţie. Relaţia maestru-discipol este refăcută în cadrul „întâlnirilor de joi”, în camera de lectură, un spaţiu privilegiat, oglindind spiritul răzvrătit al profesoarei: tablouri rezemate de pereţi, vaze cu flori pe podea, ferestre fără perdele (deşi legea islamică interzice acest lucru). Faptul că nu există multe piese de mobilier face ca încăperea să fie aerisită şi primitoare. Ritualul acestor întâlniri cuprinde câteva momente semnificative: fiecare fată, de îndată ce trecea pragul casei, îşi scotea roba şi basmaua, îşi aranja părul şi abia apoi intra în camera de lectură. Rolurile sunt împărţite: profesoara stă în fotoliul aşezat cu spatele la fereastră, iar fetele – la masa cu blat de sticlă, cu flori, ceşti de ceai şi prăjituri (aduse, pe rând, de fiecare dintre ele). Nima citeşte cu voce tare. Fiecare studentă are în faţă copii xerox ale cărţii citite. Se fac pauze pentru servirea ceaiului, apoi se poartă discuţii pe marginea textului. Profesoara foloseşte caiete de însemnări în care reconstituie fidel discuţiile, propriile opinii, carnete pe care le va lua ulterior în America. De asemenea, le pregătea mereu fetelor un chestionar psihologic menit să o ajute să le cunoască personalitatea, deşi recunoaşte că tot experimentul lecturii conduce la dezvăluirea interiorităţii:
„Au început să-şi deschidă sufletele doar atunci când am început să discutăm liber despre operele citite. Romanele ofereau o metodă de evadare din cotidian la modul că ne puteam minuna de frumuseţea şi perfecţiunea textelor, uitând de poveştile despre decani, despre universităţi şi de patrulele de pe străzi. Era o anume inocenţă în modul în care citeam aceste cărţi; lectura se făcea în afara istoriei şi a aşteptărilor personale. Această inocenţă ne-a fost răsplătită însutit: nu cred că fără ea am fi putut să ne înţelegem şovăirile. În chip straniu, romanele în care evadam ne-au ajutat, în final, să punem sub semnele întrebării realitatea înconjurătoare, care ne lăsase de atâtea ori neajutorate şi fără grai”. (pag. 60).
Fiecare fată ţinea un jurnal în care îşi nota impresiile pe marginea cărţilor, precum şi despre modul în care acestea le influenţau viaţa socială şi afectivă.
Cititoare profesionistă, Azar Nafisi alege cu grijă cărţile care să le ofere studentelor sale favorite anumite modele de femei puternice: Lolita, din romanul omonim al lui V. Nabokov, este nimfeta căreia Humbert îi refuză dreptul la o existenţă proprie; printr-o pliere a romanului la realitatea iraniană, Lolita devine simbolul nesupunerii, iar Humbert un fel de alter ego al ayatollahului Khomeini, cel care îngrădeşte arbitrar viaţa celorlalţi. Imaginea Lolitei este asociată cu aceea a temnicerului ei, căci Humbert îi confiscă viaţa pentru a trăi „o intimitate perversă victimă – călău”. Ca să se disculpe, călăul aruncă în final vina pe umerii nimfetei, numind-o „fetiţă dezgustătoare şi convenţională”, tactică folosită şi de Khomeini atunci când dă foc sălilor de proiecţie, afirmând însă, cu prefăcută inocenţă, că nu este împotriva cinematografiei ca artă, ci a prostituţiei culturale. În analiza romanului lui Nabokov, fiecare studentă ajunge treptat să se identifice, empatic şi destinal, cu traseul Lolitei, astfel încât Lolita translatează spaţiul şi timpul în Iran, la Teheran, la universitate, pe stradă, în casele oamenilor: este femeia trăind sub teroarea temniţei în care o sechestrează „iubitul – gardian”, cel care afirmă candid că „ea nu avea unde să se ducă în altă parte” (sugerând astfel că lumea oferită de el este singura posibilă). Pentru Azar Nafisi, Lolilta este „un fluture, încă viu, fixat pe perete cu un bold”. Ca şi femeile din Iran, fragile şi misterioase sub chador-ul tradiţional a căror viaţă e trasată, încă de la naştere, de bărbaţi. De la cei din familie şi până la ayatollah.
Un alt tip de femeie este cea bovarică, Emma lui G. Flaubert, capabilă să-şi proiecteze viaţa în vis, nutrită de exprimarea romanelor sentimentale. Dacă occidentalii văd în alegerea Emmei o greşeală tragică, întrucât ea rămâne prizoniera unui vis inaccesibil, rupt de realitate (soţul şi iubiţii ei nefiind altceva decât substitutele modelelor livreşti), cititoarele din Teheran descoperă că poţi evada în ficţiune, că nevoia Emmei de a trăi desprinsă de realitate este o formă de a te salva de zgura cotidiană.
Drumul spinos al cărţilor continuă prin alte şi alte femei voluntare, de la Daisy Buchanan din „Marele Gatsby” de Scott Fitzgerald şi până la Daisy Miller, protagonista din romanul omonim, scris de H. James, seducător amestec de vulnerabilitate şi curaj, căreia accesul la fericire îi este interzis deoarece bărbatul iubit se dovedeşte incapabil să depăşească barierele sociale care îi despart. Ca şi Daisy, Catherine Sloper din Piaţa Washington alege să sfideze convenţiile vremii, refuzând să se supună necondiţionat, să-şi sacrifice fericirea personală pentru a putea fi acceptată de o societate detestabilă. Sau Elizabeth (Mândrie şi prejudecată, Jane Austen), o femeie frumoasă, rebelă, rafinată şi inteligentă, care alege să lupte pentru dragoste, adevăr şi împlinire, chiar dacă „riscă ostracizarea şi sărăcia” din partea unei societăţi rigide. Pentru Austen şi pentru protagonistele ei, fericirea este superioară căsătoriei, ea rezidă în plenitudinea iubirii, superioară şi aceasta înţelegerii formale din viaţa conjugală.
Cum Azar Nafisi alege să discute despre aceste cărţi şi în cadrul cursurilor universitare, se confruntă cu reacţii radicale din partea unora dintre studenţi, cum ar fi Ghomi, care acuză femeile din romanele occidentale:
„Ce le face pe aceste femei să fie atât de revoluţionare? Daisy Miller este în mod cert o fată rea, reacţionară şi decadentă. Noi trăim într-o societate revoluţionară şi femeile noastre revoluţionare sunt cele care sfidează, prin modestie, decadenţa culturii occidentale. Ele nu fac ochi dulci bărbaţilor”.
Reacţia lui Ghomi este firească dacă o raportăm la Fatwa, sistemul de interdicţii islamist, dar inacceptabil din partea unui intelectual în devenire.
La rândul ei, profesoara este conştientă de riscul la care se expune, căci are ştiinţă despre toate atrocităţile comise de cei aflaţi vremelnici la putere în istoria tulbure a Iranului (în care sunt descrise arestări, torturi şi execuţii publice abominabile). Persoane precum Bahri, Ghomi sau Nyazi, islamişti fanatici, văd în America „o otravă”, un spaţiu decadent, cu romane imorale, care ar trebui interzise în lumea arabă. De altfel, Nafisi găseşte greu aceste cărţi ale autorilor „decadenţi”, fie în anticariatele secrete, fie împrumutate de la Magician, enigmaticul guru retras din viaţa oraşului, claustrat de bunăvoie în spaţiul aparent securizant al propriei locuinţe. Este forma lui supremă de rezistenţă într-un sistem căruia nu-i poate opune decât această retragere orgolioasă (sau poate disperată)…
Tot o formă de rezistenţă este şi societatea secretă Dear Jane Society, grupul clandestin al fetelor în jurul profesoarei lor, după modelul domnişoarei Brodie din romanul lui Muriel Spark. Alături de Azar Nafisi stau mereu soţul, Bijan, capabil să lase deoparte toate prejudecăţile şi cutumele arabe, dar şi doamna Rezvan, şefa departamentului de engleză din cadrul universităţii teherane, un fel de personaj-tampon între profesoara nonconformistă şi toţi duşmanii din sistem ai acesteia.
Citind Lolita în Teheran nu poate fi receptată doar în cheia oferită de autoare prin subtitlul „memorii despre cărţi”, căci nu se rezumă doar la această funcţie a memoriei livreşti; este o carte vie, document şi roman de formare, o carte-avertisment şi o carte-spovedanie, mărturie a ororii şi a jubilaţiei deopotrivă. Căci plecarea profesoarei din Teheran nu este, într-un anumit sens, definitivă: discipolele ei îi poartă şi îi desăvârşesc învăţăturile, aflăm astfel că, după 1997, femeile din Iran „au mai multă sfidare în umblet”, se îmbracă în veşminte viu colorate, îndrăznesc să poarte fuste scurte şi să se rujeze, se pot plimba pe stradă şi cu alţi bărbaţi decât cei din faimilie. Se emancipează. Dintre studentele lui Azar Nafisi, Nassrin a ajuns cu bine în Londra, Sanaz e în Europa, căsătorită şi casnică; Mitra a emigrat în Canada, a terminat o facultate şi, în 2008, la publicarea acestei cărţi, avea deja un fiu; Azin a rămas un timp în Teheran, predând la Allameh aceleaşi cărţi ale profesoarei sale, apoi a emigrat în California şi s-a recăsătorit. Mashid, Manna şi Yassi continuau, după plecarea maestrei lor, să se întâlnească, citindu-i pe Virginia Woolf şi pe Milan Kundera; Yassi ajunge în cele din urmă în America, fiind acceptată la Rice University, în Texas, în anul 2000, iar între timp şi-a luat doctoratul. Nima, soţul Mannei, predă literatură şi continuă să scrie eseuri sclipitoare despre James, Nabokov sau despre scriitorii persani, în timp ce soţia sa scrie poezie… Şi toate acestea, în ciuda faptului că razii, arestări, torturi şi execuţii publice încă mai au loc în lumea islamică.
Poate de aceea autoarea acestei cărţi a găsit de cuviinţă să avertizeze, într-o notă, că a schimbat numele unor persoane şi datele unor evenimente, subliinind totodată că „faptele din această carte sunt adevărate în măsura în care memoria este încă şi mai adevărată”.
Este memoria Şeherezadei, prima femeie cu care se deschide cursul secret al profesoarei iraniene, cea care le învaţă pe novice că singura putere incoruptibilă este cea a Logosului. Prin el te poţi salva, îţi poţi făuri propriul teritoriu, propria lume:
„Când intrau în încăperea destinată cursului, îşi scoteau mai mult decât robele şi basmalele. Treptat, fiecare fată câştiga un plus de contur şi de formă, devenind ea însăşi (ele însele), entităţi unice, inimitabile. Lumea noastră din acea încăpere cu ferestrele spre Elburz, munţii mei iubiţi, ne-au devenit sanctuar şi univers circumscris, unde râdeam de realitatea feţelor timide cu basmale negre, din oraşul ce ni se întindea la picioare…”
Azar Nafisi, Citind Lolita în Teheran
Editura: RAO contemporan
Anul apariţiei: 2008
Traducere şi note: Silvia Osman
Nr. de pagini: 448
ISBN: 978-973-103-574-1
