Cartea mării

„Apele simbolizează suma universală a virtualităților; ele sunt fons et origo, rezervorul tuturor posibilităților de existență.” Mircea Eliade

„În sfârșit pe mare, atât de largă și de întinsă, locuită de mulțimi atât de mari, că nu le poate ține nimeni socoteala.” Morten Strøksnes

Marea este un spectacol, așa cum se vede și din cartea lui Morten Strøksnes, pretext pentru a reflecta la teme precum prietenia, viața aventuroasă a artiștilor-pescari sau a pescarilor-artiști, dorința de a ști mai mult despre lumea în care trăim.

Doi prieteni așteaptă să fie vreme bună la Vestfjorden ca să poată porni la vânătoare de rechini boreali, o specie neobișnuită. Dar până să ajungă la rechinii boreali cei doi prieteni ocolesc un cașalot, se bucură de apariția orcilor, se luptă cu valurile pe timp de furtună, repară motorul bărcii, vorbind în tot acest timp despre viața lor.

Există în carte un fir narativ, o poveste mai apropiată de realitate decât de ficțiune. Însă povestea rămâne de multe ori în plan secund. Senzația creată de-a lungul capitolelor este de încetinire a ritmului acțiunii, simbolică oprire pe ape a șalupei pornite în căutarea rechinilor boreali. Nu sunt ușor de prins acești rechini, fiindcă nu sunt foarte vizibili, iar vânătoarea, purtată cu mai puțină înverșunare, seamănă cu cea a căpitanului Ahab, personajul lui Herman Melville.

„Cele mai mari descoperiri ne așteaptă în mări și oceane, unde sunt găsite permanent specii noi. Nici despre animalele mai mari care trăiesc în apele din apropiere nu știm mare lucru. S-ar putea ca pe lume să existe tot atâția rechini câți oameni. Și cine își dă cu adevărat seama că în gropile adânci și canalele Vestfjordenului trăiesc rechini boreali, rechini care pot ajunge la șapte, opt metri și două sute de kilograme? În afară de Hugo, desigur.” (p. 21)

Hugo Aasjord este pictor și pescar. Își semnează tablourile folosind albastrul arctic. Totul ține la el de pasiune. Trăiește izolat, fiindcă prețuiește viața simplă, redusă la esențe. Nu răspunde la telefon și rareori trimite mesaje, cu toate că poate în orice moment să se conecteze la civilizație. Dorința de a vâna rechini boreali este pentru Hugo o chestiune de orgoliu și tradiție de familie. Hugo așteaptă de multă vreme momentul potrivit, acalmia, pentru a porni motorul bărcii. Rechinii boreali reprezintă prada cea mare, idealul spre care tinde orice om în viață.

„Semnătura lui Hugo e albastrul arctic, ușor de recunoscut, al zilelor reci și senine din nopțile polare, când, în ciuda numelui lor, mørketid, perioada întunericului, nu e deloc întuneric. Lumina se găsește în tot spectrul, chiar dacă e mai slabă sau refractată. Culorile cerului au o strălucire intensă, sidefie, iar aurorele boreale pot să apară în orice clipă, ca niște improvizații psihedelice.” (p. 14)

Capitolele cărții lui Morten Strøksnes dau impresia de scriere mozaicată. Fragmente cu diverse subiecte sunt așezate laolaltă, potrivite unele cu altele din dorința de a crea o cât mai exactă imagine a mării și a oamenilor ei. Apar tot timpul informații noi, se spun istorii de familie, se realizează, în tehnică fotografică, puternice descrieri ale peisajelor marine etc.

„Când ajung pe pământ, marinarii arată ca niște vizitatori neliniștiți. Mulți poate că nu vor mai ieși în larg niciodată, dar totul la ei, de la vorbă la gesturi, pare să spună că nu sunt decât în trecere. Dorul de mare nu-i părăsește niciodată. Marea îi cheamă, dar trebuie să se mulțumească cu răspunsurile lor evazive.

Aceeași chemare trebuie s-o fi simțit și stră-străbunicul meu când a plecat din inima Suediei și s-a îndreptat spre vest, cutreierând văi și munți. La fel ca somonul, a străbătut râuri mari, mai întâi contra curentului, apoi în aval, pân-a ajuns la mare. Tot timpul după aceea ar fi spus că nu-și dorise decât să vadă marea cu ochii lui. Dar, ajuns acolo, nici nu i-a mai trecut prin cap să se întoarcă de unde a venit. Poate că nu suporta gândul să se învârtă tot restul vieții, cu capul plecat, pe o palmă de pământ sterp dintr-un sătuc suedez de munte. Trebuie să fi fost o figură, un visător cu picioare puternice, dacă a ajuns el pe coastă. Aici și-a întemeiat o familie și s-a angajat pe un cargobot. Acesta s-a scufundat în Pacific și tot echipajul s-a înecat. Era ca și cum ar fi venit din adâncul mării și acolo ar fi trebuit să se întoarcă. Era ca și cum acolo ar fi fost locul lui, și ar fi știut dintotdeauna. Eu așa mi-l imaginez.” (pp. 10-11)

Foarte interesante pentru mine sunt în cartea aceasta referirile literare. Din când în când, pierdute printre informații științifice apar trimiteri la „Odiseea” lui Homer, mitologia nordică, legenda lui Iona, romanele lui Jules Verne, la George Orwell („Inside the Whale”) etc. Multe dintre digresiunile din „Cartea mării” au tentă filosofică ori poetică:

<<Tot marea a zămislit și poezia lui Arthur Rimbaud. Marea a devenit cheia unui limbaj complex, care avea să-l ducă în modernitate, și pe el, și opera sa, cu „Corabia beată” („Le Bateau ivre”, 1871). Eul liric, corabia, e o navă veche de transport care tânjește după libertatea mării și se lasă purtată de un fluviu până la coastă. Ajunsă apoi în larg, corabia este cuprinsă de furtună și se scufundă în adâncuri, devenind una cu marea:

Mă scald, de-atunci, în mare ca-ntr-o poemă gravă –

Licoare lactescentă cu irizări de sori –

Și sorb azurul verde, în care – pală navă –

Vreun înecat coboară, pe gânduri, uneori.

Corabia beată, traducere de Petre Solomon, Ed. Eminescu, București, 1992

În avion, încercam să-mi amintesc cât mai mult din „Corabia beată”. Valurile izbesc în stânci ca niște vaci zălude, iar pe fundul mării, câte-un Leviatan putrezește în bălți dospite, cu stufărișuri care ademenesc corabia beată și o trag cu tentaculele lor. Corabia simte, la leghe depărtare, maelstroamele și chiții gemând în rut, perechi, vede epave colcăind de balauri roși de purici, pești de aur cântători, planete electrice, hipocampi – lucruri pe care oamenii și-ar fi putut numai închipui că le-au văzut…

Corabia este netulburată de viziuni și simte puterea înfricoșătoare, eliberatoare a mării, freamătul necontenit al talazurilor sale, până când se satură, copleșită de toropeală. După care începe să simtă dorul de uscat. De băltoaca neagră pe care un copil împinge o bărcuță.

Rimbaud nu văzuse marea niciodată când a scris poezia – avea șaisprezece ani.>> (p. 11-12)

Dincolo de imaginea splendidă a apelor în continuă mișcare, cartea lui Morten Strøksnes scoate în evidență aspecte care țin de istorie sau de sociologie, invocă studii de caz și realizează inventare de tip științific ale viețuitoarelor marine. Geografia porțiunilor de plajă, relieful stâncilor, amplasarea insulelor sunt aspecte analizate cu mijloacele tehnologiei moderne, la care se adaugă o întreagă tradiție. Oamenii locului, niște observatori atenți, știu când să iasă pe mare, astfel încât viața să nu le fie pusă în primejdie. Niciun moment, acești oameni nu au impresia că domină natura, cum sunt tentați să creadă turiștii, dimpotrivă, ei își recunosc limitele și respectă fără rezerve forța stihială a apelor.

Marea este imprevizibilă, fascinantă, ascunde vietăți misterioase, dar ascunde, acoperind periodic, și suprafețe de uscat, insulele temporare.

„De-a lungul Vestfjordenului există stânci și bancuri de care s-au zdrobit nenumărate vase, lăsând în urmă văduve și orfani. Un simplu studiu al hărților acestor zone indică foarte clar că până și numele bancurilor – Bikkjekjæften (Colții cățelei), Vargbøen (Vizuina lupului), Skitenflesa (Stânca de rahat), Flågskallene (Sloiul de cranii), Galgrholmen (Insulița furcii), Brakskallene (Trosnetul craniilor) etc. – unele vizibile, altele ascunse imediat la suprafață, spun multe despre istoria acestora. Pe furtună, ele sunt acoperite de marea agitată. Unele dintre ele însă se văd numai atunci, fiind și cele mai imprevizibile.” (p. 41)

Odinioară pescarii așteptau într-un sat slujind drept refugiu să treacă vremea rea ca să-și poată continua drumul. Proprietarul satului reușește să îi lase pe aproape toți pescarii aceștia datori, îi are la mâna. Așa se face că la sfârșit de secol XIX, negustorul străbate fiordul cu vasul său cu aburi pentru a le spune tuturor cu ce partid să voteze. Se practica un fel de „feudalism marin”, pescarii fiind plătiți prost. Primeau, de exemplu, doi pești la preț de unu.

Ca la Hemingway, în romanul „Bătrânul și marea”, ies la iveală superstițiile pescarilor, oameni care cred în noroc și se țin departe de ceea ce le-ar aduce ghinion. Afli incredibil de multe din cartea lui Morten Strøksnes, de exemplu că în fotografiile din casa unui pescar apar bunicii și străbunicii, pescari din neam, dar importante sunt, în acele imagini, bărcile lângă care au pozat. Ambarcațiunile au povestea lor și sunt aproape niște personaje.

„Pescarii adeseori vorbesc despre bărcile lor ca și cum ar fi vii. Dacă sunt forțați de împrejurări, recunosc, până la urmă, că barca e un obiect neînsuflețit, dar în sinea lor au certitudinea că perspectiva asta generală e greșită. Probabil pentru că există o legătură extrem de strânsă între ei, pescarul trebuind să cunoască barca foarte bine, să-i simtă capriciile, puterile și slăbiciunile, fiindcă de multe ori de asta poate să depindă viața lui. Împreună au puterea de a stăpâni mările, atâta timp cât navei i se arată respectul cuvenit. Astăzi, să vorbești în astfel de termeni despre o barcă nu mai e de mult un lucru obișnuit.” (p. 40)

Adâncurile mării sunt luminate de viețuitoare stranii, căci marea nu este lipsită de viață cum se credea la un moment dat. Apa scoate la iveală frumusețea năucitoare a unor specii ascunse, aproape necunoscute. Majoritatea speciilor comunică între ele prin semnale luminoase. Sunt speciile bioluminiscente. Lumina albastră predomină, pentru că ajunge la distanțe mari. Însă peștii-dragon (Pachysyomias microdon) se folosesc de lumina roșie – o varietate de pește-dragon (Malacosteus niger) are o proprietate bizară, perfectă pentru vânătoare: își dislocă maxilarul elastic ca pe o praștie și în felul acesta își imobilizează prada.

Peștii undițari-păroși (Caulophryne polynema) au pe creștet niște „undițe” luminoase, mobile, atârnând asemenea unor pendule. Mișcarea de pendul a luminii are efect hipnotic asupra prăzii. Linofrina arboriferă (Linophryne arborifera) sau „diavolul luminat” luminează cel mai tare adâncurile apelor. La fel de interesanți sunt rechinii boreali și caracatițele gigant.

Explorarea lumii a fost dintotdeauna legată de cucerirea mărilor și a oceanelor. Marea este, ne spune mitologia, leagănul vieții și al morții, imagine emblematică a tuturor virtualităților posibile. Este paradis și infern, întuneric și lumină, blândă plutire pe deasupra valurilor sau primejdioasă urcare pe creasta de apă, așa cum este înfățișată în eseul său aproape cinematografic de norvegianul Morten Strøksnes.

Câteva cuvinte despre autor găsim în prezentarea editurii:

Morten Strøksnes (n. 1965) este scriitor, istoric, jurnalist şi fotograf norvegian. După ce a studiat la Oslo şi la Cambridge, a ales să urmeze o carieră jurnalistică. A scris reportaje, eseuri, articole şi recenzii pentru cele mai importante ziare şi reviste norvegiene şi este o voce activă în dezbaterile publice. A publicat patru volume de reportaj literar care s-au bucurat de aprecierea criticii şi a colaborat la multe altele. Cartea mării (2015), întâmpinată cu mult entuziasm de cititori şi tradusă deja în peste douăzeci de limbi, a fost distinsă, printre altele, cu Premiul Brage şi Premiul Uniunii Criticilor din Norvegia.

Las mai jos alte fragmente:

„Încă ceva: rechinul boreal nu e înrudit cu rechinul scrumbiilor, cum crede multă lume. Sunt specii total diferite. Rechinul scrumbiilor are o carne extrem de gustoasă, care ar putea fi servită în restaurant. Dacă n-ar fi o specie protejată. În schimb, la rechinul boreal nu sunt restricții, pentru că nu se înghesuie nimeni să guste vreo bucățică din corpul lui uriaș.

Plănuim de doi ani seara asta. Orice-ar fi, suntem hotărâți să capturăm un monstru feroce, rodul a sute de milioane de ani de evoluție, cu toxine potențial letale în sânge, paraziți în ochi și dinți ca o capcană de fier supradimensionată, numai că mult mai mulți.” (p. 22)

„Înainte să mergem la culcare, stabilim să nu mai spunem rechin boreal până nu reușim să-l prindem. De parcă numele lui ar fi blestemat. Nu că i-am conferi vreo aură religioasă sau am fi superstițioși. Nu e asta.

Totuși, există colțuri ale lumii în care rechinii sunt venerați. În Hawaii, aumakua era considerat cel mai puternic înger păzitor și se manifesta sub înfățișarea unui rechin. Japonezii aveau credința că rechinul este stăpânul furtunilor pe mare. În anumite societăți insulare din zona Noii Guinee, ademenitorii de rechini aveau un rang mult mai înalt decât ceilalți membri ai comunității. În Insulele Fiji, era venerat un zeu rechin numit Dakuwaqa, considerat strămoșul direct al căpeteniilor de trib. Pe insula Beqa, există în continuare un respect atât de mare față de zeul rechin, încât nu i se poate rosti numele. Dar se poate scrie.” (p. 298-299)

„Curentul m-a tras de-a lungul fundului mării până la Moskstraumen, maelstromul unde marea fierbe și se învolburează mai tare decât oriunde pe pământ – sunt pierdut.

E o tornadă de apă. Interiorul e negru, neted și lucios și de jur împrejur se învârt tot felul de lucruri: resturi de bărci scufundate, scânduri și trunchiuri de copac, piese de mobilier, lăzi sparte, butoaie, șipci și bărci de salvare găurite. Apuc un butoi și mă țin de el cu toată forța, pentru că pare că e dus spre suprafață.

Mă trezesc pe o plajă stâncoasă dincolo de capătul Lofotenului, lângă un sat pescăresc abandonat. În timp ce zac complet stors de puteri, încă aud vuietul maelstromului înspumat. În afară de cele povestite nu-mi amintesc nimic din călătoria subacvatică prin buricul mării.” (p. 309)

„După o jumătate de oră, firul se întinde. Din clipă-n clipă, mă gândesc, apele se vor deschide sub ochii noștri. Rechinul boreal se rotește acum foarte aproape de suprafață, lanțul nu ajunge să-l cuprindă decât de câteva ori, așa că ajunge repede la fir, care se rupe într-o clipă. Marea începe să freamăte, îmi imaginez o spinare cenușie enormă dispărând în adâncuri. Cu cârligul nostru în gură, plus șase metri de lanț atârnând dedesubt. Viața acestui rechin boreal n-o să mai fie niciodată la fel după ce s-a-ntâlnit cu noi.” (p. 321)

Cartea mării de Morten Strøksnes