Când un non-musical devine lecție de teatru

Nefiind musical în toată regula, Opera de trei parale nu se poate încadra nici la alte genuri de spectacole, un paradox care rămâne să fie rezolvat de regizor și echipa de producție a fiecărei noi montări. E pariul lui Brecht și Weill cu artiștii și spectatorii, deopotrivă. Primii nu vor afla decât la prima ieșire la scenă dacă au înțeles corect mesajul și dacă l-au făcut inteligibil (și, de ce nu, atractiv), cei din urmă se vor convinge în sală cu ce grilă de interpretare să decodifice montarea regizorală. Când vine vorba de Răzvan Mazilu, lucrurile devin relativ ușoare, el fiind specializat în musical, toată lumea se aștepta ca spectacolul intrat de mai bine de un an în repertoriul curent al Teatrului Excelsior să fie un regal artistic așezat fără discuție în rama genului specific. Și, totuși, Opera de trei parale în regia lui Mazilu nu este musical “cu acte-n regulă”.

Înainte de orice, vreau să remarc profesionalismul trupei Excelsiorului. Un spectacol cu premiera în octombrie 2022 care arată foarte proaspăt, cu costumele deloc prăfuite și decorul perfect funcțional și cu actori care joacă în forță, fără să se menajeze, ei bine, asta o să vedeți mai rar pe scenele românești. Mi s-a întâmplat să revăd spectacole la câteva luni distanță de premieră și să constat că se instalase deja rutina aceea care vine la pachet cu oboseala și praful gros al indiferenței. Ei bine, în cazul trupei Excelsiorului nici pe departe, spectacolul se mai poate juca mult timp de aici înainte, fără niciun risc. Contribuie la această situație și actorii, dar și echipa tehnică, pentru că este un spectacol care solicită ambele părți, deopotrivă. Ba chiar și pe cele care asigură machiajul. Un spectacol greu, lung, în două acte, cu schimbări relative de decor, dar mai ales cu schimbări de costume, ceea ce presupune viteză de reacție, dar și atenție la detalii.

Când ai de-a face cu un costum cum este cel al lui Jackie „Tiger” Brown (Mircea Alexandru Băluță impecabil în rolul de șef al poliției londoneze, un gentleman hotărât să treacă în tabăra adversă) detaliile fac diferența: de la cravata lată, cu dungi, pantalonii ușor prea lungi, dar perfect asortați coloristic cu restul hainelor și până la pardesiul cu croi elegant, toate contribuie la conturarea unui personaj memorabil. Realizezi de la prima ieșire la scenă că are un rol important în economia spectacolului, pentru că despre Macheath/Mackie Șiș (Lucian Ionescu) sau Jonathan Jeremiah Peachum (Mihai Mitrea) nu trebuie să ne convingă nimeni ce rol au în spectacol. Spre deosebire de montarea de la TNB, aici nu s-a făcut deloc economie în ceea ce privește costumele; atenția pentru fiecare detaliu și revenirea lui Răzvan Mazilu la câteva elemente ce-l definesc/individualizează fac deliciul cunoscătorilor. Mă refer la gulerul de pene și pantofii de cabaret purtate cu o naturalețe demnă de premiile Oscar de Dan Pughineanu și până la rochia Mihaelei Trofimov sau detaliile din denim strecurate în costumul Anei Udroiu, trecând prin costumele fetelor de la bordel și neuitând de costumul lui Walter „Beznă” sau cel al lui Ede „Gură de Aur”. Toate costumele fac parte din același spectacol, sunt gândite special pentru acest spectacol, iar Răzvan Mazilu s-a folosit de forța detaliului pentru a ancora definitiv montarea în sfera unui musical care nu e, totuși, musical.

Îndrăgostit iremediabil de cabaret și muzica anilor ’20 ai secolului trecut, regizorul a construit fiecare scenă din cele două părți ca pledoarii pentru arta teatrală. De fapt, el n-a făcut altceva decât să transpună fidel ideea lui Brecht și Weill care au dat scenei o operă-care-nu-este-operă. De aceea, pasajele cântate trebuiau să sune impecabil și bine a făcut că a apelat la traducerile Ninei Cassian, pentru că versurile se aud, impresionează prin forța mesajului, pun în contexte bine delimitate personajele, spectatorul nu trebuie să fac efort să înțeleagă ce se cântă. Pe de altă parte, scenele în care se schimbă replici obișnuite au viteză specifică și bine pusă în slujba constructului spectacular, acțiunea nu trenează, chiar dacă se trece foarte repede de la scene cu două-trei personaje la scene cu toată distribuția (și nu sunt chiar puține cele din urmă). Dincolo de faptul că trupa este unitară din punct de vedere valoric, se simte și se vede și solidaritatea dintre membrii acesteia. Sunt momente în care Lucian Ionescu (Macheath/Mackie Șiș) are nevoie nevoie de energia celor din jur, personajul este astfel construit încât spectatorul să realizeze că el se folosește de cei din jur, ori relațiile așa trebuiau construite și așa au ieșit. Mackie Șiș manipulează, se folosește de toți, până la punctul în care se trezește cu ștreangul în jurul gâtului. E momentul să-l pomenesc pe Alex Popa, care face un Smith bun de pus în ramă. Un personaj construit în cheie parodică, numai că e parodie în parodie, pentru că Charlie Chaplin în costum de polițist și cu pantofii foarte mari în picioare parodiază un sistem întreg (corupt, imperfect și deloc eficient). Trimiterile la celebrul film Dictatorul nu sunt deloc întâmplătoare, e reverența lui Mazilu artei filmului mut, cel care împărțea gloria cu spectacolele de cabaret în prima jumătate a secolului XX.

De ce era nevoie de un amfitrion? Pentru că au fost timpuri în care lumea era așteptată la teatru de unul sau altul dintre actori, pentru că aceștia aveau și rolul de a „traduce” pe alocuri anumite scene, pentru a nu se pierde din mesajul textului original, dar și pentru a păstra relația sală-scenă la nivelul așteptat de regizor. Dan Pughineanu a înțeles perfect ce are de făcut, astfel încât n-a plusat nicio secundă, dar nici n-a fost absent, ceea ce echivalează cu un mers pe sârmă. Dialogul lui cu sala, dar mai ales dialogul cu personajele, căci nu cu actorii dialoghează el, ci cu personajele este pe cât de specific, pe atât de bine reglementat. Dacă pe Mihai Mitrea mă așteptam să-l văd distribuit în Jonathan Jeremiah Peachum, la fel și pe Ana Udroiu (în Lucy) sau pe Lucian Ionescu în Mackie Șiș, în schimb nu mă așteptam să o văd pe Mihaela Trofimov în Jenny Speluncă. Și ce rol face! Cum cântă ea pe tocuri cui de 15 cm și cum împacă ea toate detaliile ascunse în gesturi și costum, asta ține și de experiență, dar și de plăcerea de a juca.

Decorul lui Dragoș Buhagiar așază spectacolul în rama potrivită, un spectacol în care se folosește mult adâncimea scenei, astfel încât nu există senzația de supraaglomerație când e toată distribuția prezentă. Foarte bine susținute momentele muzicale, care mențin spectatorul în sfera convenției teatrale, dar îi și dau de gândit: cât de greu este să-ți păstrezi umanitatea când n-ai ce mânca sau când te-ai născut fără norocul de a face parte dintr-o clasă socială superioară. Trecerea de la meditațiile cu privire la rostul și rolul teatrului în viața noastră la meditațiile cu privire la inegalitățile sociale și nedreptățile născute dintr-un sistem social bazat pe corupție se face de la sine și fără a se pierde nimic din valoarea actului artistic. Aici e marele atu al spectacolului Teatrului Excelsior și ceea ce-l diferențiază categoric de cealaltă montare a piesei lui Brecht și Weill de la TNB.