În acest nou volum de poezie, Mihaela Meravei se situează, volens nolens, între un modernism rebel, curtat de forme de expresie suprarealiste, poate chiar şi dadaiste (nu-i este teamă nici de fractali, p.23!), deşi nu credem că scriitoarea s-a jucat cu foarfecele şi alegerea cuvintelor, şi postumanismul la care se raportează acum aproape orice cărturar care se ia în serios: avem un „terminator” mai mult sentimental ( „despre tine mai citesc uneori în ziarele dimineaţă/ cineva apasă butoanele lumii şi tu îi pui cătuşe/ te-ai transformat în terminator/ ţi-a încărunţit sufletul este mai alb ca părul tău/ păsări fără cuib îţi ies din degete” (p.69-70)… Nici „Matrix” nu rămâne nebifat, deşi acolo chiar nu era vorba de oniric: „şinele separau realitatea de vis ca-n Matrix/ intersectându-se în punctul fix din irisul tău/ ceva mă trăgea înapoi în lumea de cretă/ unul lângă celălalt cu mâinile sudate/ râdeam himeric străpungând plafonul conştiinţei/ încercam să ne citim viitorul pe cerul tatuat/ cu buze flămânde/ ori pe cel îmbibat cu vălătucii de zahăr ai primei atingeri// apoi imaginea s-a schimbat brusc/ tu ai ieşit din cadru/ două flăcări verzi îţi poartă de atunci urma/ mistuindu-mă” (p.63)
Într-adevăr, este o anume dinamică a cărţii de poeme care demască „întâmplările” prin care un oraş se preschimbă, dacă nu chiar o ţară întreagă, ba chiar întreaga lume omenească, sunt schimbări energice de la poem la poem, (p)referinţele culturale ajută şi ele la jocul de carusel, indiferent dacă sunt literare, cinematografice, ştiinţifice, muzicale, geografice, turistice, plastice: Eliade, Hitchcock, Kusturica, Hemingway, Einstein, Tolkien, Nichita Stănescu, Bacovia, Bon Jovi, Rolling Stones, Michelangelo, Gauguin, Van Gogh, turnul din Pisa, Taj Majal, fluviile Amazon, Obi, Nil, Iordan, Japonia, Australia (printr-un cangur care sare dintr-un vers), fiind menţionat şi podul Bloukrans din Africa de Sud, unde se practică bungee jumping de la cea mai mare înălţime în lume, dintr-un anumit punct de vedere orice poem al Mihaelei Meravei fiind un salt erotic ponderat, erotismul fiind mai degrabă unul existenţial, de empatizare ori de împăcare cu umanul, eul fiind, poate paradoxal, de multe ori exclus, dăruirea de sine fiind mai importantă, din acest punct de vedere poate poemul „nimic despre mine” fiind exemplar:
„ieri am primit un aviz în cutia poştală// aerul avea miros de smirnă/ vibra în vârful sabiei lui Damocles/ atârnând de un fir de păpădie îngheţat// cartea aceea era la fel de veche precum ţestoasa/ care ţine pământul/ premiată cu Man Booker înaintea concepţiei/ din ea ieşeau crengi crescute în loc de rădăcini/ aş fi vrut măcar să ating degetele lui înfrunzite/ alergau pe trupul nucului despicat// sirena din turn urla din toţi rărunchii luminii/ de parcă iubirea ar fi căzut din cer/ poştaşul nu sună de două ori/ poştaşul nu iartă/ fanta cutiei poştale e foarte îngustă/ ca ptul lui procust/ în care fiecare carte ar trebui să încapă/ cu literele vorbind limbile Pământului// pe Pont des Arts lacătele au început să fie deschise/ cu fire de iarbă/ totuşi în oglinda Senei mai multe iubiri se repetă// nu ştiu la ce să mă aştept din partea lui/ strâng avizul în mână/ ziua mi se scurge fierbinte printre degete// mâine negreşit îi voi cere ultima carte/ precum în el aşa şi în mine cuvântul” (p.41-42)
Străbătută de un fir mistic, creaţia lirică a Mihaelei Meravei este, din acest punct de vedere, o propunere de religie, deloc nouă, Religia Poeziei, conform „tendinţelor”, poem de la pagina 25:
„iau pâinea în mâini neîmpărţită pare o colivie/ de adunat păsări fără stăpân/ frica se linge pe degete/ este vremea ei// cuţitul rană pe fruntea cerului îmi arde palma/ nu mă decid să tai în carne vie sau să stau deoparte/ cum Dumnezeu uneori la masa tăcerii/ privind foamea când străpunge fiecare piele cu care/ ne-am îmbrăcat sufletele/ doar pentru că în trend este să fii ateu// iau poezia în mâini neîmpărtăşită pare o colivie/ cu gânduri oarbe/ îmi tai inima adânc/ adânc… până când din ea curg păsări/ apoi oameni cu o singură religie/ poezia”…
Desigur, se poate spune că este (şi) o răstălmăcire a poeziei, care rezultă clar din „aşteptarea o altă fortăreaţă”, p.67:
„sunt umbra ta încotro ţi se îndreaptă paşii/ sufletul meu te urmează/ am învăţat să răstălmăcesc poezia ca să te am/ cuvintele mi le picur în palme râu de foc// să uit drumul spre Împărăţia lui Hades/ dimineaţa mă oglindesc în imaginea ta/ pregătit pentru următoarea interacţiune/ tulburi cu un zâmbet dulce-amărui apele oglinzii/ precum coada înfoiată a unei comete/ gata să strivească planeta din inimă/ sentimente/ înverzind ar vrea să te îmbrace”…
Poezia e oglinda, Poezia este subiectul, poate şi parte din interlocutorul misterios sau nu, Poezia, obsedanta Poezie, de la „ultima aşchie din glezna” ei până la divinitatea, sacralitatea ei, Poezia este fiinţă pentru Mihaela Meravei, în sens filosofic, este prilej quasi-teologic de psalm clasic, precum în poemul „şapte” (p.33) sau în „parcă era vorba” (p.35):
„Doamne ţi-ai dat toate circuitele peste cap/ cred că ţi-ai pierdut busola de-ai început/ să ne-ngropi în alb/ parcă era vorba de primăvară Doamne/ de muguri daţi în pârg de păsări călătoare/ să le-ntorci din drumul uitării/ parcă era vorba să răsfiri pământul/ să torni cu o găleată din cer/ ploi limpezite-n verde de albastru nichitian/ sau stropi de verde crud bacovian/ parcă era vorba să alungi corola fulgilor de nea/ să verşi cu ceaşca dimineţi de miere pe malurile mării/ să tai soarele felii şi să ni-l pui la pachet/ măcar o porţie pe zi// Doamne ce ţi s-o fi întâmplat că ai scăpat/ caiere de nori pe cer/ marea în volburi ai rătăcit-o/ cu păsările şi mai trist/ s-au mumificat// poate ai nevoie de puţin ajutor poate ai uitat/ lecţia primăverii/ (…) Fii bun! Cum îţi este firea// Uite aici în colţul alb de pe pământ/ un copil se pregăteşte de două mii de ani să se nască”…
Acest tip de invocare, interogaţie, „Eli! Eli!” mai reapare în volum, poeta jucându-se (foarte serios, până la urma urmelor sau proba contrarie), pe drumul spre o Golgotă a esenţializării, cu un eclectism spiritual sau sincretism religios, chiar un Shiva, furişat mandală prin vene, p.15, stând pe aceeaşi pagină cu „Eli!”, ceea ce poate fi normal în spaţiul magic dobrogean, recunoscut pentru toleranţă, pentru înfrăţire interetnică, Mihaela Meravei fiind din Constanţa.
Esenţializare continuă şi căutare de sens, deoarece uneori se pare că se face târziu „în miezul ierbii”, poezia Mihaelei Meravei este şi heraclitiană:
„curgi prin mine cum Iordanul prin Galileea/ şi eu curg prin tine/ simt/ sunt molecula de viaţă asemănătoare apei/ vibrez la orice inflexiune a vocii când reciţi/ un poem vechi de iubire// într-o noapte când vârcolacii au înşelat luna înghiţind-o/ ai ridicat un stăvilar de teama că peştii piranha/ crescuţi în laboratorul din mintea ta/ îmi vor înşfăca mâinile şi/ nici o îmbrăţişare nu va mai rămâne în smochinul/ din inima mea/ apoi îmi vor suge sufletul până când trunchiul/ mi se va frânge devenind feluca gata să ducă mumia/ spre tărâmul din Valea Regilor// nicio zi cu tine nu-mi va mai rămâne să-mi amintesc/ cum se moare trăind” (p.76),
ispita epicului complotând, poate, la opacizarea, totuşi, discretă, a mesajului care ne reaminteşte că secolul XXI sau secolele care vor urma vor fi religioase sau nu vor mai fi deloc, fiinţa Religiosului fiind din structura umană genetică, la urma urmelor chiar şi ateismul fiind o formă de religiozitate.
Desigur, poate este o formă de exagerare, dar cred că orice om, dacă ar avea posibilitatea, ar ridica un Taj Mahal, chiar şi numai de dragul iubirii de memorie (ateii au şi ei istoria lor!), finalul cărţii nefiind, oarecum, probabil, deloc întâmplător, chiar poemul „Taj Mahal”, chiar dacă poezia mai poate fi folosită şi pentru uitare, cf. p.43:
„cumva am putut sparge cerul tăcerea şi timpul/ apăsătoare precum tavanele din peşterile Elefanţilor/ cu una dintre tentaculele lui Kraken/ despletind nodul gordian al întunericului/ din oceanul interior// odată răpus Raiul/ s-a prăvălit peste noi cu toate rumorile lui/ am întins mâna cum făceam în copilărie/ dornică să gust din nori/ să-i modelez în forme geometrice/ între degete mi-a rămas steaua sudului/ să-mi poarte sufletul// atunci templul din inima antilopei/ ne-a încăput pe amândoi/ fără nici un descântec” (p.94)
Deloc numai „somnambulă/ prin lanul de poezii”, p.51, dovadă fiind şi cărţile sale de critică literară, Mihaela Meravei trage, deloc ciudat, un semnal de alarmă cetăţenesc-liric, cu eleganţă apelând şi la filonul strict biografic, frumoase rânduri fiind dedicate părinţilor, iubirea, şi ca ambiguitate („se crapă de ziua în ora ambiguă a iubirii”, p.43), dar şi ca dansatoare în pantofi roşii de lac („step cu inima mea”, p.56), proclamându-şi vitalismul, exuberanţa, dorinţa de primadonă, cu tot infernul posibil… şi mai ales unicul drept de a face comerţ cu fericirea ce rezultă din „vraja râului de smarald ce picură/ din adn-ul poeziei/ un fel de esenţă rară prin cele mai intime celule” ale scriitoarei… care, la ordin de Moise, p.93, a împânzit câmpurile existenţei cu mine de poezie, gata de explozii deloc ciudate.
1Cu oraşul meu se întâmplă ceva ciudat de Mihaela Meravei
Editura: EX PONTO
Anul apariției: 2019
