„Bucuria de a nu fi perfectă”, de Riri Sylvia Manor

Am citit „Bucuria de a nu fi perfectă. Memorii București – Tel Aviv, 1941-2015”, scrisă de Riri Sylvia Manor ca pe cronica unei vieți împlinite. Arareori mi-a fost dat să întâlnesc, virtual, ca în acest caz sau aievea, oameni care la 80 de ani să aibă atât de multă vitalitate și atât încât să afirme că „mâine” este un „lucru senzual”.

Fiică a omului de afaceri Carol Aberfeld – plecat de tânăr din România și întors cu avere la doar 29 de ani – Riri și-a trăit viața în lumi fundamental diferite. Copilărie timpurie și-a petrecut-o în ultima parte a perioadei interbelice, iar adolescența și prima tinerețe, în absurdul comunismului. A venit apoi eliberarea de pericole și spaime, odată cu emigrarea în Israel, unde a început o nouă viață. Abia după Revoluție, devenită medic neuro-oftalmolog reputat și profesor, Riri se întoarce la București.

Unul dintre primele lucruri pe care le caută, odată întoarsă pe Calea Victoriei, este tomberonul în care mama ei, „Muța”, Paula Aberfeld, îi aruncase, în copilărie, cărțile și revistele. A fost trauma copilăriei, cu care autoarea s-a luptat îndârjită: a răscolit tomberonul blocului, până când și-a recuperate cărțile din care își construise o lume.

„M-am întors și am intrat cu «salvații» în baie. Salvații aveau foile pătate și rău mirositoare. Mâinile mele erau pătate și rău mirositoare. Le-am privit mirată. Le-am vârât sub jetul robinetului, continuam să le privesc și era ca și cum săpunul îndepărta murdăria de pe mâini, dar o depunea în memorie. (…) mi-am petrecut degetele umezite peste foi. Să nu le înnmoi, dar să le curăț. (…) Le priveam fericită, erau familia mea, mâine puteam întinde mâna și hotărâ ce carte sau ce revistă să iau de pe raft. (…) Lucrurile frumoase pe care viața ți le aruncă la gunoi trebuie să încerci măcar să le cauți, să le găsești, să le ridici, să le cureți și să le privești ca și cum ar fi noi”. (p. 48).

Pasiunea pentru literatură n-o va părăsi pe autoare niciodată. Va scrie poezie în română și în ebraică, iar de literatură se vor lega unele dintre revelațiile majore pe care le-a avut în viață.

Copil de om de afaceri fiind, Riri a simțit, în perioada comunistă, mai degrabă lipsa libertății decât lipsurile imediate, materiale, cu care se confruntau cei mai mulți dintre colegi ei de școală. Dar sărăcia aceea, pe care a văzut-o numai în vizite, a urmărit-o totuși, întreaga viață. Iată cum trăiau oamenii în 1952, când comuniștii promovau creșterea populației urbane, fără însă a reuși să și construiască locuințe pe măsura nevoilor.

„Până în ziua de astăzi văd baia peste care se punea o scândură ca planșetă de întins coca și acolo se gătea, acolo se preparau deserturile și cozonacii. Peste closet se punea de asemenea o scândură pentru a se lărgi spațiul de gătit. Introduseseră și o mașină de gătit lipită de closet, căci numai acolo mai era puțin loc. Când veneam în vizită cu tot grupul și cineva voia să redea băii și closetului rolul inițial, se îndepărtau scândurile și i se punea respectivului la dispoziție baia-bucătărie” (p 170).

La vârsta la care lua contact cu aceste realități, Riri trecuse déjà printr-o experiența mult mai dură: aceea de a fi copil evreu în România, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. La un moment dat, numai relațiile de familie și bunătatea unor oameni au salvat-o:

„Se vedeau incendiile de la bombardamente, se auzeau explozii şi bubuituri de peste tot. Am ajuns la o intersecţie şi pe trotuarul unde mergeam noi trăgeau nemţii, iar de pe trotuarul de vizavi trăgeau în nemţi soldaţi sau jandarmi români. (…) Stăteam aşa, întinşi la pământ, şi gloanţele ne şuierau pe deasupra capului. Mama tăcea. Era culcată şi tăcea. Tăcea, nu ţipa, nu leşina. Ne-am ridicat, am pornit mai departe, dar am fost din nou nevoiţi să ne trântim pe burtă. Trecând pe străzi liniştite şi pe străzi în care unii trăgeau în alţii, iar noi ne trânteam pe trotuar, am ajuns, după vreo patru ore” (p. 105).

Deși n-o va face să cunoască sărăcia lucie, comunismul îi va influența autoarei viața, în mod radical. Riri Sylvia Manor, îndrăgostită de Litere, cea căreia bunicul Pică îi publica poeziile într-un ziar pentru copii, va alege să nu studieze la o facultate umanistă – unde materiile fuseseră golite de sens de regimul opresiv – ci Medicina. Și acolo va da, însă, peste profesori care puneau lozincile comuniste mai presus de rațiune. Spre exemplu, profesorul M credea că:

„Genetica e o pseudoștiință reacționară, inventată de capitaliști, care are drept scop să prevină lupta de clasă a muncitorilor. Pretinzând că toate calitățile omului sunt transmise ereditar, rezultă că cine e capitalist, e născut capitalist și va rămâne așa toată viața; de asemenea, cine e născut proletar va transmite această calitate și copiilor săi, care vor rămâne proletari fără a avea posibilitatea de a se revolta contra și a-i birui. Deci, tovarăși studenți, genetica e o pseudoștiință al cărei singur scop e să descurajeze lupta de clasă ”. (p 182)

Scăpată târziu de sub protecția mamei care, deși locuia pe Calea Victoriei, își retrăia la nesfârșit tinerețea de la Craiova, Riri se va căsători cu Titel Sussman și va depune cerere de emigrare în Israel. Iar acest lucru îi va aduce pe cei doi în atenția regimului. Iar soarta celor înfierați pentru că voiau să emigreze nu era una ușoară. La ședințele UTC, unii dintre aceștia erau nominalizați public, alegându-se cu exmatricularea. La una dintre ședințe, Riri era aproape convinsă că va fi nominalizată. În schimb, nenorocirea cade pe umerii unei colege.

„Din acel moment, Aurica Grunberg nu mai era studentă în ultima lună a ultimului an de medicină. O urmăream cu gândul, oare cum va da familiei această veste greu de digerat? Cum va găsi vorbe să își consoleze părinții? Erau oameni săraci și se lipsiseră de toate ca fata lor să poată studia în liniște” (p. 231)

Riri termină Medicina și ajunge, însărcinată fiind, să lucreze într-un cabinet dintr-o margine de pădure din comuna Siriu. Acolo află că cererea de emigare în Israel i-a fost acceptată. Pleacă și ia viața de la capăt. Săracă, dar fericită. Apoi nefericită, dar realizată profesional. Și apoi iarăși fericită, redescoperindu-se, redescoperind lumea din jur învățând să își trăiască viața tot mai frumos.

Mi-au plăcut, în carte, poveștile din Bucureștiul interbelic, văzute prin ochi de copil. Mi-a plăcut simplitatea cu care un medic apreciat pe plan internațional își descrie devenirea și bucuria cu care o poetă a ales nu să își enumerele reușitele și premiile literare – care nu sunt nici puține și nici nesemificative – ci a preferat să vorbească despre cât de intimă, de frumoasă și de vindecătoare este, pentru minte și suflet, experiența scrisului. Și mi-au mai plăcut multele personaje secundare, bunicii, unchii, și mătușile, cu puterea lor de a trăi vieți grele, marcate de încercări mari, în care își pierduseră copii, averi și realizări. Și peste care trecuseră, mai mult sau mai puțin schilodiți sufletește. Dar trecuseră. Mi-a plăcut cum descrie Riri Syvia Manor iubirea de o viață pe care tatăl ei, Carol Aberfeld, i-a purtat-o mamei ei, Lala Aberfeld. Și mi-a plăcut cum reușește autoarea să se uite în urmă fără mânie.

„De fapt, în sinea mea, acum mă simt mai tânără decât la 20 de ani” (p. 342),

scrie Riri Sylvia Manor.

„Bucuria de a nu fi perfectă. Memorii București – Tel Aviv, 1941-2015” e o carte pe care să o păstrezi și să o recitești atunci când simți că viața te copleșește. Pentru că uite, au trăit aici frumos oameni pe care viața i-a încercat și mai mult.

Editura: Humanitas