Boala ca metaforă. SIDA și metaforele sale, Susan Sontag

Una din lecturile fundamentale pentru cei care lucrează în domeniile umaniste.

Susan Sontag este un autor de care nu ai cum să nu ții cont atunci când te preocupă studiile sociologice sau antropologice (deși pregătirea ei inițială nu o recomandă). Profesoară, realizatoare de film, activist politic, a intrat în memoria colectivă definitiv ca autoare a eseului „Boala ca metaforă” în 1978, iar în 1988 venea și continuarea – „SIDA și metaforele sale”.

Eseul este unul dintre cele mai bune materiale care se pot utiliza cu succes atunci când vrei să abordezi problema prejudecăților, stereotipurilor și marginalizării bolnavilor cronici. Sontag își centrează studiul pe ciumă, lepră, tuberculoză, cancer și SIDA. Ea însăși a fost bolnavă de cancer de sân, dar în demersul ei reușește să se obiectiveze și să abordeze lucid problema bolnavului, realizând adevărate incursiuni în istoria literaturii, extrăgând cele mai bune exemple pentru ilustrarea ideii de „metaforă a bolii” (expresii sau exprimări lingvistice utilizate în spațiul social atunci când se face referire la boala în sine, la bolnav sau la efectele bolii). Oamenii se raportează la boală în diferite moduri, în funcție de status, nivel de educație, cultura la care se raportează sau din care fac parte. Se ghicește printre rânduri o întreagă muncă de arhivare și clasare a diferitelor tipologii umane, regăsite în mari opere literare (de multe ori, am asemuit acest demers cu un fel de recuperare a unor scriitori uitați sau a unor evenimente de o importanță semnificativă pentru o anumită comunitate socială). Interesant este că ea clasifică aceste tipologii (și) în funcție de epoca istorică, cele mai bune exemple (și cele mai multe) fiind din epoca romantică (și aici găsim surse ale celor mai multe dintre prejudecăți și stereotipuri perpetuate până în zilele noastre).

„Cancerul este înainte de toate o boală a geografiei corpului, spre deosebire de sifilis şi SIDA, a căror definiţie depinde de construirea unei secvenţe temporale a stadiilor. Sifilisul e o boală care n-a fost obligată să-şi parcurgă întregul traseu înfiorător, până la pareză (aşa cum s-a întâmplat cu Baudelaire, Maupassant şi Jules de Goncourt), putând rămâne şi adesea rămânând la faza neplăcerii şi a umilinţei (ca în situaţia lui Flaubert). Nenorocirea era, de asemenea, un clişeu, cum observa însuşi Flaubert.”

Eseul aprofundează din punct de vedere antropologic reacțiile purtătorului de bacil sau virus (în funcție de tipul de boală) și pe cele ale celor care intră în contact cu bolnavul; sunt interesante aici diferențele în reacțiile leprosului, ale cancerosului și ale seropozitivului și veți realiza că, din această perspectivă, nu există mari salturi evolutive. Te aștepți să găsești în comunitățile sociale ale civilizațiilor industriale și postindustriale mai puține prejudecăți și mai puține stereotipuri (pentru că, nu-i așa, s-au înmulțit studiile și cercetările medicale); în realitate, constatăm că, în situația confruntării directe cu boala (ca purtător sau doar ca persoană aflată în relație directă cu acesta), ești la fel de „needucat” ca și un individ trăitor în timpuri istorice îndepărtate.

Metaforele la care face referire Susan Sontag sunt culese din aria științelor războiului (omul este pe picior de război cu boala, declară război bolii sau efectelor ei), și din domeniul politicilor sociale. Oamenii se raportează la boală în funcție de stadiul în care se află; specialiștii știu că există patru stadii în acceptarea bolii, primul dintre ele fiind negarea (nu, nu eu, nu mie etc.); urmează furia, negocierea și acceptarea (fiecare etapă diferă temporal de la individ la individ, din cauze exterioare acestuia sau interne).

„SIDA marchează o cotitură în atitudinile curente faţă de boală şi medicină, ca şi faţă de sexualitate şi catastrofă. Medicina a fost imaginată ca o străveche campanie militară ajunsă, în zilele noastre, aproape de faza ei finală, conducând la victorie. Apariţia unei boli epidemice noi, în momentul în care, de mai multe decenii, lumea era convinsă că astfel de calamităţi aparţineau trecutului, a schimbat inevitabil statutul medicinei. Apariţia sidei a demonstrat că bolile infecţioase sunt departe de a fi fost învinse şi că lista lor e departe de a fi închisă.”

Remarcabil la Susan Sontag este efortul de sinteză, de condensare în puține pagini a unei munci de documentare solide, fără a deveni greoi procesul de asimilare și fără a impieta cursivității textului. De asemenea, având în vedere anul când a fost făcut public eseul și luând în calcul cât de mult se știa despre SIDA la acea dată, putem să afirmăm fără nicio urmă de îndoială că Sontag a fost o vizionară. A știut să deceleze între fundamente și aparențe și a putut să prevadă cam care vor fi poziționările celor implicați și/sau afectați de boli precum cancerul sau SIDA.

„SIDA ca pedeapsă pentru perversiune sexuală şi ca ameninţare la adresa celor nevinovaţi — două idei aflate într-o contradicţie doar aparentă. La fel, forţa extraordinară şi eficienţa metaforei ciumei: ea permite bolii să fie privită deopotrivă ca şi ceva provocat de „alţii” vulnerabili şi (potenţial) ca boală a fiecăruia.”

Recomand „Boala ca metaforă” oricui este interesat să demonteze propriile prejudecăți și/sau să lucreze cu persoane bolnave. Și, mai ales, celor tentați să renunțe la tratamentele medicamentoase (din diferite motive). Efectele renunțării nu le vor resimți doar bolnavii, ci și cei din jurul lor.

Editura: Vellant