Editura Polirom vă invită să citiți un fragment din volumul Luchian. Ochii, sufletul, mâna de Veronica D. Niculescu, cea mai recentă apariție din colecția Biografii Romanțate a Editurii Polirom. Volumul va fi disponibil și în ediţie digitală.

Veronica D. Niculescu (n. 1968) este scriitoare şi traducătoare. A publicat volumele de proză scurtă Adeb (2004, Premiul pentru Debut, USR Sibiu), Orchestra portocalie (2008) şi Roşu, roşu, catifea (2012, Premiul revistei Tiuk! pentru proză scurtă „ScurTiuk”; nominalizări la Premiile Radio România Cultural şi la Premiul Naţional pentru Proză al Ziarului de Iaşi); cărţile-pereche Simfonia animalieră (2014, Premiul „Cercul Literar de la Sibiu” al USR Sibiu; nominalizare la Premiul Naţional pentru Proză al Ziarului de Iaşi) şi Hibernalia (2016); romanele Spre văi de jad şi sălbăţie (2016, Premiul „Cartea anului” acordat de USR Sibiu; nominalizări la Premiul Naţional pentru Proză al Ziarului de Iaşi şi la Premiul „Cea mai îndrăgită carte a anului – alegerea liceenilor” la FILIT), O vară cu Isidor (2017), Iarna lui Isidor (2020) şi Toţi copiii librăresei (2020). A scris în colaborare cu Emil Brumaru Basmul Prinţesei Repede-Repede (2009) şi Cad castane din castani (2014, nominalizare la Premiile Observator cultural). A cîştigat Concursul de scenarii HBO, la TIFF 2010, cu scenariul de scurtmetraj Curierul, bazat pe o povestire din volumul de debut. A tradus patruzeci de volume semnate de Vladimir Nabokov, Samuel Beckett, Lewis Carroll, Don DeLillo, Siri Hustvedt, Lydia Davis şi alţii. Premiul „Antoaneta Ralian” pentru traducere la Tîrgul de carte Gaudeamus 2016. Premiul pentru traducere la Gala Premiilor Observator cultural 2017.

FRAGMENT

„Când a deschis ochii, i s-a părut că mama lui îl veghează. Dar era Paulina, cu cocul ușor răvășit, plecată asupra lui și murmurând rugăciunea.

Chemat din nou, profesorul Marinescu n-a putut decât să constate dezastrul. Nu mai era mare lucru de făcut. Odihnă și gata cu deplasările solicitante. Era un miracol că putuse umbla și lucra în toți acești ani. Trecuseră opt ani de când îl avusese internat în spital. Nu se știa cât și cum mai are în față.

Profesorul a lăsat indicații familiei și doctorului Costiniu, medicul care se îngrijea de el și-l vizita regulat. Tratamentul, atât cât era, nu trebuia neglijat, deși nimic n-avea să mai dea cine știe ce rezultate – dar măcar durerile să fie ameliorate. Pictorul ar fi trebuit să-l asculte pe profesor și să revină la spital o dată la un an, să se interneze din nou. Leac în adevăratul sens al cuvântului nu exista, dar poate c-ar fi reușit să mai țină boala în frâu.

Printr-o fericită întâmplare, doctorul Costiniu, căruia Luchian îi făcuse portretul înainte de vacanța la Brebu, stătea peste drum de noua lor locuință închiriată în Strada Romană. Acum nu mai trebuia să bată orașul până în Filantropia. Paulina era bucuroasă măcar de atâta lucru: aveau medicul aici, la doi pași.

— Mai sunt crinii ceia în curte, Paulina? a întrebat-o Ștefan peste câteva zile, de îndată ce s-a putut ridica în capul oaselor.

Mai erau. Dar Paulina nici n-a vrut să audă. I-a zis că nu-i taie, nu vrea să-i vadă murind într-o vază și aleea să rămână toată ciuntită. De fapt, voia să-l știe odihnindu-se. Atunci el a apelat la Lorica.

— Mai sunt albăstrele colea la colț, la Romană? a întrebat-o, în altă zi de la capătul verii.

Nu mai erau. Dar Lorica a dat roată prin toate piețele, la Amzei, la Matache, locuri pe unde hoinărea și el cu atâta plăcere cândva, privind la tarabele cu fructe, bucuros de atâta culoare, cântărind din priviri și uneori venind acasă doar cu o vânătă, a cărei culoare unică o folosea pentru fundal când picta flori așezate în ulcele. Până la urmă, Lorica a găsit albăstrele, cine știe cum uitate de vara pe sfârșite în coșul unei bătrâne, pe-o străduță din Amzei. Nu în atelier i le-a dus, ci în cameră, fiindcă nenea Fane încă nu se putea ridica din pat.

Le-a lăsat pe masă, lângă ulcea, și-a fugit iute în stradă, fiindcă se auzeau frații strigând. Câteva clipe prelungi, albăstrelele au rămas așa – în dezordine, abia eliberate din ațișoara cu care fuseseră legate și împrăștiate acolo, pe un ștergar, cu tulpinile în spatele ulcelei, cu florile ținându-și fața spre el. Le-a tot privit, iar când Lorica a revenit în cameră, spunând ceva despre Vintilă, prins fără voie într-o încăierare băiețească, așa cum se întâmplă adesea cu copiii nou-veniți pe o stradă, și salvat împotriva voinței lui de sora cea mare, Luchian s-a uitat cum fata așază florile în apă. Rămas singur din nou, le-a privit în lumina scăzândă, cum își trag viață odată cu apa și se întremează. Le așezase bine Lorica, așa cum îi plăcea lui, deși știa că n-are cum să le picteze. Dar măcar să-i bucure privirea și sufletul. Ce nu știa ea era că el hotărâse deja cum să le prindă, de îndată ce va putea: așa cum le lăsase ea prima oară în fugă pe masă, risipite, pierdute și tânjind după apă.”