„Bătrânii ticăloși” de Kingsley Amis

Colecția Strada Ficțiunii ne-a propus în ultimii ani titluri extrem de interesante, autori de pe mai toate continentele, cărți premiate sau autori în plină afirmare, care au ca punct comun literatura de calitate, ceea ce nu face decât să îl bucure pe cititorul român avizat. De ce spun avizat? Pentru că, de exemplu, cartea prestigiosului autor englez Kingsley Amis – Bătrânii ticăloși – premiată și tradusă în mai multe limbi de circulație internațională, nu este un roman facil, care se poate citi în trei ore de mers cu trenul sau în metrou. Cele peste 400 de pagini – surprinzător pentru un roman din vremurile noastre – scrise în anii ’80 sunt deosebit de dense în informație, iar descrierile realiste captivează prin scriitura cu totul aparte în peisajul literar contemporan. Toate acestea reprezintă motive mai mult decât justificate pentru care te trezești că nu poți lăsa romanul din mână până nu îl termini de citit.

Intriga romanului este una aparent banală: viața cotidiană a unei mici comunități de galezi aflați cu toții la vârsta deplinei maturități (pensionari) este zdruncinată de întoarcerea unui cuplu plecat de mai bine de douăzeci de ani din localitate, în condiții nu tocmai fericite pentru unii dintre membrii acestui grup. Aparent, niciunul dintre personaje nu muncește și nici nu dă semne că ar fi muncit vreodată serios, cu toții (indiferent de sex) sunt însă băutori și fumători redutabili… Dar, dincolo de fumul nenumăratelor țigări și al paharelor de whisky băute în loc de apă, personajele au dileme interioare, spaime cu care se confruntă mai toți cei ajunși la o astfel de vârstă:

„La volan, în drum spre Cwmgwyrdd, Peter se gândi, ca de atâtea ori până atunci, la un film pe care-l văzuse cu aproape o jumătate de secol în urmă. Un film în care un sergent cu înclinații sadice îl distrugea psihic pe un soldat dintr-o închisoare militară, bătându-l sistematic la intervale neregulate, de la mai mult de o zi până la o oră, astfel că victima nu știa niciodată când avea să fie următorul atac și nu se mai simțea nicio clipă în siguranță ultimii șapte, opt ani, vița cu Muriel devenise o versiune din ce în ce mai puțin suportabilă a acelei torturi. Adevărul era că existau momente, printre care și acesta, în care puteai fi sigur că urma o ceartă, nu pentru că ea zicea sau făcea ceva anume, ci pentru că observaseși la ea ceva supărător, fie în sine, fie prin implicațiile sale, ceva ce ieșea la iveală cam în ultimul moment; și asta era îndeajuns. Și totuși, dintr-un motiv obscur, acest gen de avertisment, deși era dat din timp, nu reușea aproape deloc să atenueze eventualul impact. Simțea efectiv sudoarea care-i apăruse brusc pe frunte.” (p 58 – 59)

Peisajele care seamănă izbitor de mult cu cele din faimosul serial englez Crimele din Midsomer, sunt martorele unor drame interioare generate de decizii, sau mai degrabă de lipsa unor decizii, luate în anii tinereții, a căror notă de plată vine o dată cu revenirea în comunitate a familiei Weaver, care stârnește o serie de incidente, examene de conștiință, dar și evenimente fericite (fiica lor se va îndrăgosti și se va căsători cu fiul unuia dintre cei implicați în micile drame ale tinereții lor tumultuoase). Cu toții se străduiesc să mențină identitatea galeză, în condițiile în care se simt mai mult decât amenințați de ceea ce noi am numi în termenii contemporani globalizare:

„Adică, Doamne, continuă Alun, uitându-se urât, cu un aer cât se poate de serios, că arabii dețin companiile aeriene, că-s stăpâni pe juma’ din Londra poți,, într-un fel, să… Dar gândul că dețin bistroul Bengal Tiger dintr-un orășel industrial rablagit, la marginea unui centru mucegăit, important odinioară pentru fabricile sale și portul acela pe unde se aducea atâta cărbune, într-o regiune uitată de Dumnezeu, te face să, ei, nu știu ce te face, dar te trec toate nădușelile. Sau ceva de genul acesta.” (p. 146)

Deși aparent nu fac nimic, cu toții au o cultură generală peste nivelul mediu, se dovedesc fini cunoscători ai mentalului colectiv galez și britanic și sunt mult mai receptivi decât lasă impresia la schimbările din jurul lor:

„Nu-nțelegeți? Eu zic că localul ăla din Harriston era leit unui pub englezesc. Așa fac peste tot. Tot ce e nou aici e identic cu ce e nou în Anglia, chit că e vorba de universități, de restaurante, de supermarketuri sau de lucrurile pe care le cumperi de-acolo. Dar de locul acesta ce ziceți? E aici ceva care să vă arate clar că sunteți în Țara Galilor? Uite că, în sfârșit, au găsit o modalitate de a ne distruge țara, nu prin sărăcie, ci prin prosperitate. Pe mine nu mă deranjează atât de mult declinul și degradarea, ne-am mai confruntat noi cu așa ceva, și mereu am ieșit la liman. Nu, ceea ce mă scandalizează sunt rezultatele acestea grețoase ale opulenței. Eu nu deplâng dărâmăturile, ci roadele stricate care au răsărit din ele. Ele arată sfârșitul…” (p. 163)

Deși cititorul se așteaptă ca o bună parte dintre personaje să-și încheie socotelile cu această lume cât de curând, dovadă criza lui Charlie sau teama permanentă cu care se confruntă Malcolm în fiecare dimineață, ori sincopa lui Peter, Kingsley Amis apelează la un subterfugiu foarte bine calculat: moartea fiului rătăcitor Alun Weaver, aparent printre cei mai sănătoși din tot grupul, descrisă într-un mod de-a dreptul cinic, tipic englezesc:

„Alun se înecă imediat cu prima înghițitură de whisky cu apă pe care o luase. Tușind foarte tare, trânti tremurând paharul pe bufet, făcu un pas, doi, după care se prăvăli, cu toată greutatea corpului, peste una dintre canapele, cu picioarele rășchirate pe covorul subțire. Nici măcar el n-ar fi putut imita atât de bine un om prăbușindu-se de furie sau de dezgust. Sau cel puțin așa se gândea Charlie. Pentru că era cel mai aproape, se aplecă deasupra canapelei. La fel și Peter.

Alun respira greu, pe gură, trăgând aer adânc în piept și scoțând niște sunete guturale care semănau cu un sforăit. Avea ochii larg deschiși și părea că se uită la ceva anume, deși nu la Charlie, nici la Peter sau Garth, când acesta se aplecă și el deasupra lui. Abia-abia, dar destul de clar, reuși să îngaime câteva vorbe fără noimă și gura i se strâmbă. După care pleoapele i se lăsară și rămase înțepenit.

Cred că asta a fost, zise Garth.

Ce să fie?

Charlie era complet uluit.

Cred că a murit, răspunse Garth, continuând totuși să-i slăbească cravata și să-i deschidă nasturii de la gât. Da, mă tem că s-a dus.

După câteva clipe, Peter întrebă unde era telefonul și, ascultând indicațiile, se duse în hol, cu Malcolm în urma lui. Charlie îl ajută pe Garth să-l întindă pe Alun într-o poziție cât de cât firească. Deja părea mort de-a binelea.” (p. 364)

Bătrânii ticăloși, așa cum chiar Alun i-a definit, au asimilat rapid acest „incident”, răsuflând ușurați… Moartea fiului rătăcitor, care avusese un comportament nedemn față de majoritatea celor din grup, a reprezentat „tăierea nordului gordian” pentru o bună parte dintre cei implicați în poveste, aceștia reușind să-și accepte limitele, lipsa de curaj din tinerețe, iubirile nemărturisite până la vârsta senectuții, revenirea la unele obiceiuri demult uitate…

Kingsley Amis este un maestru al intrigii, pe care a stăpânit-o perfect în acest roman, iar decizia celor de la Editura All de a publica acest roman (într-o ediție elegantă, cu supracopertă și cu un design sugestiv al acesteia) este una mai mult decât salutară, într-un moment în care suntem asaltați de literatura de tip fast-food, consumată din mers.

Bătrânii ticăloși de Kingsley Amis