„Bătălia lor: Femeile din România în primul război mondial” de Alin Ciupală

Mai toate editurile serioase din România au demarat programe, unele chiar ambițioase, prin care doresc să celebreze Centenarul Marii Unirii, care se va încheia în decembrie 2018. Selecția și publicarea unor volume despre Primul Război Mondial și modul cum s-a realizat Marea Unire implică numeroase riscuri: publicul cititor educat, avizat este circumspect (pe bună dreptate, am zice noi) deoarece știe cât de ușor se poate cădea în capcana demagogiei, a discursului distorsionat politic și a festivismelor de tot felul. Totodată, cititorii care doresc să aibă o imagine cât mai completă a celor întâmplate cu un secol în urmă au parte de aceleași capcane, dar mult mai greu de observat și de evitat, ceea ce presupune și că efectele negative vor fi mult mai dificil de eradicat sau chiar insurmontabile. În acest context apreciem ca fiind un mare act de curaj decizia Editurii Polirom de a tipări volumul Bătălia lor: Femeile din România în primul război mondial al unui istoric tânăr, dar consacrat prin studiile publicate, îndeobște după 2000. Se poate observa cu ușurință faptul că Alin Ciupală a abordat numeroase subiecte care țin de structurile cotidianului, de demarcația public – privat, de implicațiile modernizării asupra vieții de zi cu zi, a vieții de familie sau a altor aspecte ce țin de individualitatea integrată/neintegrată în societate. Volumul publicat în 2017 de către Editura Polirom reprezintă o continuare firească a acestor subiecte, aducând în prim plan implicarea femeilor în primul război mondial, dar și efectele conflagrației asupra acestora. Cele 367 de pagini ale studiului respectă structura și normele în vigoare ale unui opere științifice și reflectă o documentare de-a dreptul impresionantă a autorului, ușor de observat prin notele de subsol, cât și prin nenumăratele trimiteri inserate în text, dar și prin bibliografia atent structurată de la sfârșitul volumului. Cu toate acestea, Bătălia lor: Femeile din România în primul război mondial poate fi citită cu ușurință și de un cititor mai puțin avizat din punct de vedere istoric sau sociologic, frazarea fluidă și acuratețea gramaticală ușurând înțelegerea fenomenului și formarea unei imagini de ansamblu total diferită de cea oferită de publicațiile de dinainte de 1989.

După o cronologie (necesară pentru introducerea în context) a primului război mondial, Alin Ciupală sintetizează perspectivele istoriografice asupra Marelui Război trecând în revistă discursul feminin despre război și percepția acestuia în mentalul feminin românesc, pe care îl compară adeseori cu cel din restul Europei, punctând obiectiv diferențele ideologice sau narative inevitabile. Diferențele semnificative între țările din Europa de Vest și Rusia, sau România sunt ușor de înțeles din perspectiva autorului, ceea ce se va reflecta direct în evoluția mentalului colectiv:

„Anumite cauze au temperat creșterea numărului de femei în industrie, precum trimiterea muncitorilor calificați de pe front în uzine unde erau mobilizați pe loc și supuși legilor militare, începând mai cu seamă din 1917, aducerea din colonii a noi brațe de muncă și utilizarea prizonierilor de război la muncile agricole. În plus, soluția angajării femeilor în industrie a fost una provizorie, deoarece, după încheierea ostilităților, fără excepție, aceste femei erau trimise acasă, la vechile ocupații, ceea ce răspundea și unor temeri masculine legate de potențialul pericol pe care o forță de muncă feminină, de data aceasta calificată și în cunoștință de cauză, o putea reprezenta pentru bărbații întorși de pe front.” (p. 27)

Deși o bună parte din bibliografia pe marginea subiectului subliniază faptul că implicarea femeilor în primul război mondial a reprezentat un pas decisiv înspre egalitatea de gen, reflectată inclusiv prin dreptul la vot, iată că schimbările nu au fost atât de spectaculoase și, cu atât mai puțin, nu au avut loc peste noapte! Bunăoară, în Marea Britanie, dar și în România, femeile vor obține dreptul la vot abia în 1946! (Notă: În România, femeile au putut vota pentru prima dată în 1938, o dată cu elaborarea Constituției care formaliza dictatura regală a lui Carol al II-lea. Era un vot restrictiv, doar anumite categorii de femei își puteau exercita acest drept. Ulterior, într-adevăr, guvernul Petru Groza a legiferat dreptul de vot universal pentru bărbați și femei, dar ce folos? De fapt, putem spune că femeile din România au votat, în adevăratul sens al cuvântului, doar după Revoluția din 1989.) Astfel, legile sociologice afirmate încă din secolul al XIX-lea sunt demonstrate fără drept de apel. Pe de altă parte, aceleași legi sociologice ne dau cheia pentru înțelegerea discursului antisemitic feminin din timpul primului război mondial, o continuare firească a celui din a doua jumătate a secolului al XIX-lea:

„De fapt, oricât ar părea de ironic, în ciuda discursului integrator care se referea la națiune înțeleasă drept o comunitate a tuturor, elita societății românești reușise să construiască, începând de la 1866, dacă nu chiar mai devreme, o înțelegere pe baze etnice a ideii de națiune. Evreii erau respinși pentru că erau văzuți ca un corp străin, diferit ca origine și religie de majoritatea celor care alcătuiau, doar, ei națiunea. Acum, când se urmărea realizarea proiectului național român în forma sa maximă, ei puteau fi, o dată în plus, periculoși pentru că nu se încadrau în formula națională clamată. Realitatea socială nu avea nicio relevanță, deoarece nu era important ce se întâmpla, ci doar ce urma să se întâmple. Vedem astfel cum, din acest punct de vedere, discursul feminin (sintetizat de autor prin parcurgerea a nenumărate publicații antebelice de sfârșit de secol XIX, dar și a celor din timpul războiului – n.n.) nu diferea câtuși de puțin de cel masculin.” (p. 40)

Discursul feminin reflectă, la fel ca și cel masculin, necesitatea de a justifica participarea la primul război mondial ca o condiție sine-qua-non pentru definitivarea proiectului național, iar naivitățile, demagogia, conflictele politice generate de afilierea politică a soților sau altor membrii ai familiilor lor, definirea ortodoxă a națiunii române sunt elemente comune ale acestora.

Ca în orice conflict, părțile implicate își aduc acuzații de tot felul, suspiciunea trădării alimentând o mare parte din acuzațiile aduse inclusiv conaționalilor, vecinilor, colegilor de partid, membrilor familiei… Femeile au căzut victime acestui mecanism psihologic generat de o situație excepțională – războiul – căruia au încercat să-i facă față prin mijloace obișnuite. Documentele parcurse de Alin Ciupală aduc în prim plan un aspect surprinzător (pentru că în bibliografia comunistă pur și simplu a fost eludat, ca și cum nu ar fi existat vreodată) – prostituția și acuzațiile de prostituție (adeseori false, dar cu efecte iremediabile pentru victimele acestora):

„Uneori agenții de siguranță intuiau falsitatea sau fragilitatea acuzațiilor, dar erau obligați să desfăşoare o anchetă care consuma resurse, timp și energie. Multe dosare de acest fel sunt voluminoase, cuprind tot felul de documente, mărturii ale acuzatorilor și martorilor, rapoarte și sinteze ale agenților, dar în general lipsite de consistență. Interesant de observat este faptul că aproape de fiecare dată lipsesc punctele de vedere ale acuzatelor, ca și cum ele nu ar fi fost chestionate. Ne-am fi așteptat de la aceste anchete, întreprinse pe baza unor acuzații foarte grave, să fi produs materiale serioase, din care să aflăm fapte dovedite, contexte explicate, informații despre actorii implicați. De cele mai multe ori, dincolo de o retorică zgomotoasă, într-un crescendo care ne poate deturna atenția la o privire superficială, suntem dezamăgiți, căci documentele sunt terne. Bineînțeles, nu confundăm acest tip de documente, redactate totuși într-o logică administrativă obligatorie, cu acela al romanelor de aventuri. Totuși paginile respective sunt adesea dezarmant de uniforme. Această stare de fapt credem că are cel puțin două cauze. Pe de o parte, este un semn că instituțiile respective trebuiau, într-un fel sau altul, să-și justifice existența și produceau evenimente fără acoperire practică reală, iar pe de altă parte, avem un indicator foarte bun al unei stări de spirit produse de război. De fapt, aceste documente sunt mult mai relevante pentru înțelegerea mecanismelor psihologice ale vieții cotidiene în timp de război decât în ceea ce privește colaborarea femeilor, prostituate sau nu, românce sau străine, cu inamicul.” (p. 66 – 67)

Aceste acuzații, adeseori nefondate, reprezintă, de fapt, una din fațetele manifestării sentimentului de frică, care a cuprins endemic societatea românească, și s-a accentuat vizibil odată cu începerea regimului de ocupație german și retragerea oficialităților române în Moldova, singura provincie rămasă liberă. Înfrângerea dureroasă din toamna lui 1916 a generat modificări vizibile ale discursului oficial (prin care se dorea susținerea românilor rămași în zona ocupată, dar și motivarea soldaților de pe frontul din Moldova pentru a putea respinge ofensiva germană), dar și acelui neoficial, observabil în special în paginile de memorialistică, din care transpare adeseori disperarea, incapacitatea de a găsi soluții pentru a continua rezistența, necesitatea de găsi un vinovat pentru lista lungă de suferințe și lipsuri generate atât de regimul de ocupație, reacțiile de frustrare ale românilor din Moldova rămasă liberă, puși în situația de a face față unei adevărate invazii a conaționalilor lor retrași din capitală și alte mari orașe de la Sud de Carpați. Ne bucură faptul că, după 1990, avem acces la o mare parte din aceste jurnale și memorii, chiar dacă unele ni s-ar putea părea naive prin modul de exprimare sau argumentare. Din selecția realizată de Alin Ciupală se pot observa diferențe, uneori adevărate contradicții în ceea ce privește percepția războiului ca un rău necesar pentru a putea realiza proiectul național. În acest sens, considerăm mai mult decât binevenite detaliile și abordarea inedită din capitolul intitulat Luptătoarele, prin documentele selectate autorul reușind să demonstreze faptul că războiul a fost dus de toată societatea, iar femeile, deși nu au luptat cu arma în mână (nici nu aveau cum, în contextul epocii, în care nu se putea discuta nici măcar la nivel teoretic de egalitatea de gen, ceea ce se observă cu ușurință și din relațiile pe care le-a avut Regina Maria cu clasa politică și mai ales cu I.I.C. Brătianu, iar episodul Ecaterina Teodoriu rămâne o excepție care întărește regula, după cum reiese din capitolul intitulat Eroina) au avut o contribuție decisivă în ceea ce privește mobilizarea psihologică a tuturor, mai ales după retragerea din noiembrie1916 și debutul regimului de ocupație german. Reprezentantele genului feminin, deși lipsite de experiență, s-au organizat rapid, solicitând ajutor atât în țară, cât și în străinătate, inclusiv în America de Sud, iar comunitățile de români de pe tot globul au donat consecvent atât bani, cât și bunuri materiale atât de necesare pe timp de război. Societățile de caritate, numeroase, după cum reiese atât din acest capitol, cât și din cel dedicat Reginei Maria, spitalele de campanie, organizarea unui serviciu de ambulanță specific condițiilor de front, au limitat semnificativ pierderile de vieți omenești, dau și extinderea bolilor contagioase, inevitabile în contextul dat. Sacrificiul femeilor a fost uriaș, și, din păcate, neglijat multă vreme. Volumul lui Alin Ciupală poate fin considerat și ca o reparație morală, destul de târzie, dar nu și tardivă!

Dacă despre activitatea regelui, a familiei regale, a miniștrilor și clasei politice care s-au retras la Iași s-au tipărit documente și s-au analizat deciziile luate între 1916 – 1918, Alin Ciupală vine să completeze imaginea societății românești afectate de război cu informații mai mult decât necesare despre regulile impuse de ocupația germană, dar și despre colaborarea dintre oficialitățile germane și populația locală:

„Autoritățile de ocupație au încercat să-i încurajeze pe locuitorii români să muncească, în folosul comunității românești și al ocupantului deopotrivă. De aceea, multe avantaje erau acordate celor care munceau, cum ar fi dreptul de a circula cu mijloace de transport, fixarea unui salariu zilnic de 3-4 lei pentru munca sezonieră sau consultații medicale gratuite în anumite policlinici. De asemenea, erau adoptate și alte măsuri, cum ar fi: publicarea listelor cu militarii români internați în lagărele germane, acordarea de îngrijiri stomatologice gratuite pentru populația săracă, distribuirea prin intermediul Crucii Roșii a ajutoarelor pentru familiile celor plecați pe front, obligativitatea afișării prețurilor pentru toate produsele aflate în magazine și birturi, deschiderea unor aziluri de noapte încălzite destinate populației sărace și celor fără adăpost din București, în care azilanții primeau un ceai cald, reglementarea muncii agricole pentru femeile fără o slujbă fixă. Locul de muncă înregistrat avea o importanță majoră, deoarece doar cei care erau înscriși ca lucrători puteau beneficia de produsele de bază, alimentare, sanitare, textile, lemn pentru foc, gaz etc., care erau cartelate. Produsele considerate de lux aveau un regim special.” ( p. 84 – 85)

Euforia de după Marea Unire nu a ținut mult: s-au uitat relativ repede amănuntele legate de efortul colectiv necesar pentru atingerea unui scop atât de ambițios; și totuși, memoriile publicate atât de membrii clasei politice, Regina Maria, dar și de către soțiile diplomaților și oamenilor politici demonstrează că ambițiile personale, contradicțiile politice și cele religioase au stat adeseori la baza unor decizii nu tocmai potrivite, la apariția unor disfuncționalități în ceea ce privește colaborarea dintre societățile de caritate și instituțiile locale:

„Între doamnele amintite nu existau întotdeauna relații cordiale și de colaborare. Chestiune pe undeva firească, dacă ne gândim că multe dintre ele proveneau din vechi și ilustre familii aristocratice românești, cu mai multe sau mai puține conexiuni în sfera publică europeană, erau educate și instruite, dar posedau și o vanitate pe măsură, aveau prietenii și antipatii, erau căsătorite cu soți de același rang care, pe lângă sentimentele personale, aveau de gestionat și o carieră politică sau, în tot cazul, publică. Putem adăuga și rivalitatea dintre ele, mai ales că, prin tot ce făcea, regina Maria deținea preeminența (cel puțin simbolică, dar și practică) în domeniul operei de asistență caritabilă ”de război”. Dorința de a fi apreciate de suverană și-a spus și ea cuvântul, pentru că regina era în măsură să acorde recunoașterea publică. Nu vrem să spunem că femeile române s-au implicat în sprijinul efortului de război al țării pentru a obține recompense. Categoric nu au făcut-o în acest scop. Dar gestul regal avea o importanță psihologică majoră, interiorizată de lumea feminină românească într-o tradiție care începuse încă din epoca reginei Elisabeta. În plus, oboseala, tensiunea provocată de evenimentele militare, neliniștea își spuneau și ele cuvântul.” (p. 146)

Efortul conjugat al societăților de caritate, atât în zona ocupată, cât și România liberă este sintetizat foarte bine de autor în capitolele cele mai consistente ale cărții: Luptătoarele și Regina, din care aflăm detalii surprinzătoare cu privire la situația prizonierilor români din lagărele germane:

„Complexul Danholm-Stralsund este unul dintre cele mai mari lagăre pentru ofițerii prizonieri de război din Germania. Aflat, o parte pe insula Danholm, o parte pe continent, la periferia orașului Stralsund, pe țărmul de sud al Mării Baltice, lagărul era utilizat și ca lagăr de tranzit, fiind cunoscut de foarte mulți dintre ofițerii români căzuți prizonieri. În general, lagărul Danholm era apreciat de mulți dintre cei care ajunseseră acolo drept „un ideal de lagăr dacă și hrana ar fi fost îndestulătoare. Luptam însă mult împotriva foamei care ne consuma, căci cu supele lungi de căpustă [varză, n.n.], gulii și păsat, eram veșnic flămânzi.” Vederea mării și buna organizare a lagărului, prezența unei biserici rusești, cele șase cantine erau compensate de lipsa unei alimentații adecvate și de frigul care se instala în barăci de la începutul toamnei. Mâncarea puțină, neconsistentă și de proastă calitate determinase o atrofiere a „simțului gustului și, în cel mai infect aliment, găseam ceva deosebit”, iar lămâile mâncate cu tot cu coajă sau muștarul gol deveneau veritabile delicatese. Încercând să caute soluții, prizonierii trimiteau scrisori capetelor încoronate din țările neutre, doctorilor, profesorilor universitari, diplomaților, ziarelor, revistelor, magazinelor ale căror adrese erau luate din publicațiile care ajungeau în lagăr. În lipsa vreunui răspuns, Crucea Roșie Română și asociațiile de caritate rămâneau singura speranță.” (p. 153)

Evident, situația de pe front a fost mult mai dificilă, dramatică, lipsurile alimentare și materiale fiind completate de lipsa igienei, ceea ce a generat valuri de boli contagioase, dintre care tifosul exantematic a făcut cele mai multe victime, inclusiv prințul Mircea, cel mai mic din membrii familiei regale. Depresia era un dușman perfid, din umbră, la fel și gripa spaniolă, dar totul a fost uitat în momentul în care s-a citit Rezoluția Marii Adunări de la Alba Iulia, după care memoria colectivă a reintegrat și asimilat experiența primului război de anvergură în care a fost implicată națiunea română. Tocmai despre acest proces de asimilare și modificare a mentalului colectiv ne vorbește Alin Ciupală într-un volum de excepție, pe care merită să-l citiți pentru a înțelege mai bine mentalul colectiv al societății de astăzi.

Editura: Polirom