B.R. la munte și la mare

Dacă o sfoară are un capăt, atunci îl are și pe al doilea. Dacă o poveste are un început, autorul va despica în câte vrea celălalt capăt: sfârșitul. Verva fanteziei lui Ștefan Caraman și slăbiciunea sa pentru absurd se regăsesc (și) în ultimul sa carte, „Superstar” având identitate curat urmuziană.

Un călător feroviar, întâmplător numit Ștefan, „Așa cum privea de fiecare dată, călătorind cu trenul, căuta firul poveștii care se ridica din țărâna sufletului, timid și vulnerabil spre malaxorul creației…” . Cartea e un manual de deturnat povești.

Cu un hârb de autobuz, pe care e scris „BASMUL PE ROȚI”, o „trupă de teatru particulară” colindă țara-n lung și-n lat, de la munte la mare, de la Nicolae Bălcescu (de Tulcea?) la Piatra (Neamț?), de la Sulina la Nehoiu, de la Casimcea la Moldova Nouă, de la poalele Bucegilor la Necșești. Reperele geografice sunt întâmplătoare, pot fi substituite. B.R. la munte și la mare.

În funcție de interpret, actorii ăștia ambulanți înseamnă fie „O mână de tâmpiți fără viitor și fără mare talent”, cum îi porcăiești autobuzul (da, da, autobuzul!), fie „reflexii carnale ale unei lipse generale de idei” (cum îi califică în grup Ștefan cel din vagonul de mai sus).

O curiozitate motrice și, răzleț, discretă, îl face pe autor să țină calea artiștilor. Dar Caraman face asta ca să-i destrămeze și, apoi, să-i înrămeze. Narațiunile sunt fixate prin tot felul de cadre cinematografice explicate, iar personajele sunt mânuite prin indicații de regie. Scriitorul e peste tot cu siamezul lui, dramaturgul: titlurile însele ale capitolelor sunt didascalii, aproape pretutindeni se aude o portavoce. Romanul e trist, lămurit, filmic.

Trupa luptă ca teatrul, care „a degenerat, să nu se ducă dracului cu totul”: asta-i unește pe cei cu firi rătăcitoare. Izmenele astea pe călători înseamnă măști pe jucători de teatru. Îndesați în vehiculul hodorogit, cu decoruri claie peste grămadă, trupeții hoinăresc cu Vili la volan și God în frunte ca să recicleze povești.

Basmele se realizează pe parcurs, întrucât „stabiliseră de la început ca la fiecare reprezentație finalul poveștii să se bazeze pe improvizație”. Improvizația e repezeala inspirată care poate actualiza un nebănuit patrimoniu artistic, metoda prin care actorul ar procura licit condiția de „superstar”.

Pentru asta, însă, membrii găștii sunt siliți la depersonalizare în ceea ce mai înseamnă viața de zi cu zi. Ei nu mai sunt nume, ci doar roluri. Seturi de personaje iau pe umeri pânzele păianjenilor din cele mai obscure cămine culturale ale țărișoarei pentru un amestec cuminte de faimă singulară antumă și îmbunătățire universală a povestirii. Poposind cu picioarele pe pământ, actorul de antract mai și mănâncă:

„Era o constatare de bun simț și dintr-o dată atmosfera deveni vie, așa cum devine întotdeauna când, în lupta dintre starea de grație și inaniție, pierde eroul pozitiv”.

Acolo unde i se pare că scârțâie articulațiile unei narațiuni, autorul îi transplantează o grefă locomotoare, imprimându-i astfel și o altă cadență, dar și un alt parcurs epic.

Mobilul e clarificat într-o discuție de hol de vagon între același Ștefan și actrița cu nume demn de drum ocolitor, Tinna Florentina:

„ – Cui i-ar plăcea să se risipească între atâtea vieți, încât la un moment dat să nu-și amintească faptul că are și el una?

– Mie. Uite, mie mi-ar plăcea. Mi se pare prea puțin să mă risipesc într-o singură viață”.

Echipa nomadă joacă scene prin care basmul este reciclat sub tutela exactă a satisfacției. Absurdul fabulos, izvorât din creațiile lui Urmuz, e cleiul care lipește secvențele. Într-una dintre povestiri, un alienant „Vrăjitor din Oz”, un vârtej vrăjit smulge rosturile normalului și le combină cu suflu tare într-un aparat cu bile de loterie din care nu știi ce succesiune va reinstaura obișnuința. Amăgirile dintre realitate și ficțiune sunt frecvente.

Vreo trei personaje mai acătării fac jocurile, deliciile și tâlcurile. De unul am amintit: este autobuzul. Personificat după urcușul pe șoseaua strict verticală, unde legea gravitației este abolită, hârbul vorbește, face fițe, se alintă, duce domestic „o roată din față la piept și se ridică pe cele din spate” ș.a. O să mai comenteze din când în când, pătruns de importanța sa în economia întregului volum. Un alt protagonist este Vili, șoferul: visându-se regizor, creatorul cu mâini negre de ulei ars și-ar abjura orișicând Codul Rutier, abandonând șofatul ca să pună-n scenă măcar o dată „O scrisoare pierdută”. Cufundat în zemurile hrănitoare ale visului său, Vili este împins arhimedic de la anostul său motor către un celest ținut Oz unde magia e accesibilă, iar bagheta e intermediul prin care visul său regizoral e posibil.

Vraja, totuși, nu cauzează decât mulțumiri sporadice. Zburător ocazional, Ștefan (acel Ștefan) simte „plăcere pentru că senzația de plăcere nu poate fi altfel, și tristețe pentru că zborul te separă de oameni”, postulând după un accident oniric că cea mai tristă este diferența față de ceilalți.

Ipoteza de lucru e că felul lumii e de a fi tristă. În preajma unei zâne – prin fișa postului – bună, Vili e fericit, căci e liniște, e frumos, e ca-ntr-o poveste.

Încadraturi piezișe, spiralate sau zigzagate hazardează poveștile care, toate, caută scena finală fericită. Impulsul acesta face din carte un balamuc încăpător.

În ciuda stărilor favorabile, autobuzul vrea (are suport volitiv) să rămână autobuz, iar Vili rămâne șofer. Deși actorii se împielițează în fiecare capitol cu alte personaje, prototipurile nu se dizolvă.

Fatali purtători de povești, actorii mor dacă nu povestesc. Dar nu ești artist dacă nu te simți în sinea ta un creator, spune Ștefan adăugând că

„În basme, ei trăiesc fericiți până la adânci bătrâneți. În viața reală, practic nu are nimeni nicio idee”,

pentru care motiv God, al treilea personaj și – cum îi spune și banalul prenume – cel mai important (drept care nu vom pomeni nimic despre el) – îngăduie improvizația ca macaz către un deznodământ măcar satisfăcător, dacă nu țintit fericit. Așa se face că finalul poate fi schimbat: bunica mănâncă lupul sau Scufița e-mpușcată (!!!) de vânător; în „Romeo și Julieta” e reclamată lipsa crâșmelor: „la Caragiale, oamenii stau tot timpul la birt; bea și povestește; se îmbată și scrie scrisori… și, na, câștigă și cârciumarul ceva”. Povești pe cale să se invalideze din cauza anulării premiselor, cum ar fi Scufița Roșie, unde populația de lupi era în scădere, iar lupii „cei rămași deveniseră omnivori, erau problematici și lipsiți de chef”.

Afis-lansare-superstar Stilul lui Caraman este frugal. O exprimare frustă, fără mulți ciucurași stilistici. Când sarcastic, când compasional în relație cu creaturile sale, autorul se folosește fără harță de expresii animalice ale fabulosului, cum ar fi necatalogabilul Setilă, o bizară arătare solzoasă, boschetar cu însușiri de balaur, apoi un șarpe cu roți, vaci care cântă, schelete care citesc Cioran sau sirena care a vrut să-i numere pe bărbații amenințători de pe fundul mării, dar a renunțat fiindcă „istoria nu reține numere”.

Între suprarealism și ilogic, umorul are uneori consistență textuală: „În timp ce spunea asta – Sau ți-a mâncat pisica limba? -, o pisică apăru brusc în apropiere. Fugărea o limbă. Limba alerga îngrozită”. Alteori, autorul face recurs la parodie de calitate; de două exemple, „God, avem o problemă” (Houston, we have a problem…) ori „și cortina căzu. Însă foarte puțin” („… și cornul sună, însă foarte puțin”, Ștefan Augustin Doinaș, „Mistrețul cu colți de argint”).

Ce vrea trupa să provoace spectatorilor puși în fața unui spectacol de teatru contemporan este, desigur, nedumerirea. O mirare binefăcătoare.

Orice poveste e o garnitură de tren trasă la triaj și trimisă apoi cu aceiași călători către alte și alte destinații. Pe șine sigure, trenul nu va deraia niciodată și pleacă mai departe. Către unde? „Într-o infinitate de direcții”.

Până la sfârșit, când se de-mască, legitimându-se, aezii itineranți ai lui Ștefan Caraman derutează basmele ca să afle printr-un obositor joc al probabilităților singura soluție fericită, toate celelalte, „în numărul infinit de alte posibilități, fiind deșeuri”.

1002178 „Superstar” de Ștefan Caraman