Uneori, când cauți evenimente muzicale în București te lovește ciuda că nu sunt promovate cum trebuie și din timp spectacole cu adevărat bune. Așa și cu concertul de aseară. Mi-a fost ciudă să văd că pe site-ul celor care vindeau bilete, la descrierea spectacolului scria simplu „Big Band Radio”. Fără niciun alt detaliu. Poate că sunt unii, tineri sau novici între ale muzicii, care habar n-au ce înseamnă big band, ce să mai spun de cei care habar n-au cine face parte din cel al radioului românesc. Și da, Big Band Radio e unul dintre cele mai profesioniste band-uri de jazz din România; profesioniști cu state vechi, dar nu învechiți, nume mari, care s-au impus lejer și ca soliști în viața muzicală de la noi sau de oriunde, care au sute de concerte în spate și care, poate că e cel mai important aspect pentru un band, funcționează ca un adevărat team. Prestanța și ținuta, împreună cu eleganța mișcărilor și rafinamentul interpretării, toate împreună alcătuiesc cartea de vizită a acestei formații de jazz. Ionel Tudor este dirijorul, cel care reușește să împace orgolii și experiențe și personalități puternice și care, nu știu cum face, dar aduce în fața spectatorilor un produs muzical de cea mai bună calitate. De la standarde și până la improvizațiile atât de iubite de cunoscători, de la piese cu tente etno și până la cele care ascund în spatele lor parfumul Bucureștiului interbelic, toate fac parte din portofoliul muzical al acestor muzicieni. Plus încă multe altele. Aseară au avut momentele lor de magie Sebastian Burneci, Paolo Profeti, Cătălin Milea și încă alți câțiva; și nu vreau să-i uit pe Cristian Soleanu și Tudy Zaharescu.
Dar… VOCEA serii a fost Ana-Cristina Leonte. O ascultasem săptămâna trecută la ARCUB și încă purtam în memoria mea afectivă secvențe și decupaje care m-au ajutat să trec mai ușor peste niște zile cu adevărat solicitante. M-am convins încă o dată, dacă mai era nevoie, că flexibilitatea muzicală a unui artist e cultivată în ani și ani de muncă și șlefuită prin intermediul experimentului și experiențelor. Deși știam că o să cânte parte din melodiile de pe „Reveries” în sinea mea, undeva acolo, bine ascunsă, era dorința de a vedea ceva nou. Și dorința mi-a fost ascultată! Verdele rochiei elegante a adus pata de culoare serii și a completat firesc tabloul muzical. Da, au fost și piesele mele deja favorite din „Reveries”, dar … au fost și piese de pe „Povești muzicale din București” – un proiect muzical unde Ana-Cristina Leonte a cântat alături de Bucharest Jazz Orchestra (Seven Black Spots și Full of me), plus piesa scrisă de Richard Oschanitzky (Iubirea noastră-i o vioară) și deja clasica Night and day a lui Cole Porter. Albert Tajti, Alex Arcuș, Tavi Scurtu și Michael Acker i-au fost alături Anei-Cristina Leonte, pentru că aceasta este formula muzicală de pe „Reveries”, dar de data aceasta au fost completați de membrii band-ului, prilej de comparații, dar și de revelații. Ah, ce mi-a plăcut să aud cum sună dialogul dintre Ana-Cristina și saxofon la piesa mea preferată de pe album, dar de data aceasta saxofonist fiind Paolo Profeti; preferatul meu rămâne, totuși, Alex (pentru această bucată muzicală). Mi-a plăcut să-mi (re)confirm spusele de săptămâna trecută: Reveries este unul dintre cele mai bune produse muzicale de la noi și are toate șansele să rămână în topul preferințelor mele muzicale pentru totdeauna. Dacă la ARCUB limbajul sonor a fost completat de cel vizual, de data aceasta spectatorul a putut să se concentreze doar pe succesiunea sunetelor, ceea ce era cu adevărat o provocare; era cel mai bun prilej să-ți dai seama dacă muzica chiar e din alte sfere. Și da, la un concert de jazz contează foarte mult și sala; dacă la ARCUB vorbim de o sală mică, unde intimitatea se instaurează aproape de la sine, la Sala Radio e cu totul altceva; îți trebuie voce puternică și instrumentiști de top care să facă în așa fel încât să se audă impecabil și-n spatele sălii. Am fost la Sala Radio la concerte de jazz ale unor nume mari, dar care n-au avut în spate un band, ci au fost în formule mult mai restrânse. Acustica sălii este una de invidiat, știam și asta, așadar așteptările mele erau mari, mari. Și uite că mi-au fost cu mult depășite, ceea ce e ceva!
Cum spuneam, jazz-ul este pe pentru mine libertate și dialog. Și da, rămân la această „definiție” și după concertul de aseară. Pentru că vocea Anei-Cristina Leonte a fost cea care a dat culoare serii, dar n-ar fi fost posibil tot frumosul serii fără colegii săi de scenă.
La mulți ani, Ana-Cristina Leonte! Astăzi e ziua ta, și ca orice vărsător veritabil, de ziua ta ne-ai făcut cel mai frumos cadou nouă, celor care am fost în sală! Ți-am cântat „La mulți ani!” la sfârșitul concertului așa cum îi cânți celui mai bun prieten! Sper că ai simțit toată emoția pe care tu ne-ai dăruit-o și care se întorcea spre tine în cel mai frumos mod posibil! E frumos să știi că îi poți fi alături celui care te scoate dintre morții afectivi și te așează la masă cu cei care știu să simtă prin toți porii viața!
La mulți ani, Ana-Cristina Leonte! Și la cât mai mulți ani pe scenă! 🙂
Sursa foto: http://unitbv.ro/cultural/mircea-tiberian/
