Author Diana-Cătălina Popa

Nu-mi amintesc exact când am început să citesc și care a fost prima mea carte, dar cele mai vechi imagini din copilărie sunt toate legate cumva de acest ritual, întotdeauna foarte intim, întotdeauna de neînțeles pentru cei din exterior. Glasul bunicului curgând șovăitor peste “Viața lui Mihai Eminescu”, în timp ce eu îmi construiesc din scaune și cergi un fel de fortăreață. Mama citind „Bună seara, Melania!”, cu vocea schimbată pentru fiecare personaj în parte, încât râd în hohote, gata să mă înec. Serioasă, în brațe la tata, care începe grav „Doctorul Au-mă-doare”... numai că acum nu râd – tata nu știe să citească pe voci. Febră mare și frisoane și iarăși cuvintele mamei, alergând iute prin „La Medeleni”, ca să nu am timp să simt durerea. Treptat, cărțile încetează să le mai aparțină altora și devin ale mele. Le transform în povești și apoi învăț iar să le împart, întâi cu elevii mei, apoi cu fiul meu. Și, astfel, ritualul continuă. Întotdeauna intim, întotdeauna de neînțeles.