Spectacol oarecum complementar lui „Bujor” (o cronică aici), prin componenta educațională asumată, dar absolut independent din punct de vedere al ideologiei estetice, recenta montare a Dramaticului gălățean are toate șansele să fie de referință.
Mai întâi prin textul lui Marius von Mayenburg, surprinzând subtilități și tensiuni ale societății europene contemporane. Mai apoi, interpretarea personajului Benjamin Südel de către Mihai Păun, un actor de care se va mai auzi, cu siguranță. Dacă vă aduceți aminte de Edward Norton în „Primal fear” (tradus la noi „Avocatul diavolului”, în care avocatul este Richard Gere), partea de final a reprezentației i se potrivește, deși în film „posedatul” este, în general, liniștit și cu o viclenie ieșind la iveală cu o lovitură de… teatru spre deznodământ (scuzat să ne fie spoilerul!)… În montarea lui Adi Iclenzan, „răbufnirile” tânărul rebel sunt deosebit de dinamice, dar nicio stridență nu strică „imperialul” interpretării. Spectatorul, obișnuit cu ritmul infernal al manifestărilor adolescentului, va fi poate mai degrabă surprins când eroul va renunța la tonul vehement, recurgând la un compromis (trecând de la idealism la pragmatism), apelând la o minciună, pentru a-și decredibiliza acuzatorul principal, reprezentanta neo-Iluminismului, profesoara de biologie și chimie, Erika Roth (Ana Maria Ciucanu în sfârșit cu un rol care îi permite să-și dăruiască talentul în întreaga complexitate!), în ultimă instanță ea devenind… singurul martir adevărat, scena finală fiind de neuitat prin tragism, trăire, vizionarism.
Este un război al ideilor cuprins în acest text dramatic, conflictul este între logică (rațiune) și credință (în aspectele sale vizând iraționalul și fanatismul religios), sunt surprinse și elemente ale unui antisemitism care, iată, poate supraviețui și unui Holocaust!
Mihai (Constantin) Păun (data nașterii: 02.04.1996) care, fizic, ar aduce mai mult cu un tip care ar semăna și cu Giovanni Ribisi, dar și cu Timothée Chalamet (depinde de vârsta receptorului, o adolescentă gândindu-se la noul Wonka!), trebuie să înfrunte și presiunea psihologică a unei justificate dezbrăcări „totale” pe scenă, la acest capitol și „ispita”, Mihaela Grosu (în piesă Lydia Weber, o elevă), rezolvă „problema” unui streptease aproximativ, care cutremură intransigența morală (și fizică) a celui care dorea să fie martir religios, intrând însă, prin extremismul său, în conflict și cu pastorul sau preotul Dieter Menrath (Aureliu Bâtcă, aproape… perfect în rolul preotului occidental…izat, gata de compromis), trebuind să subliniem maturitatea actorului (care trebuie să se întoarcă către… adolescență!), curajul și fragilitatea fiind redate cu nuanțe extrem de greu de jucat.
Roluri ofertante și pentru Oana Preda (Willa Batzler – directoarea instituției școlare), Florin Toma (Markus Dörflinger – profesorul de Istorie, dar și de Sport), dar mai ales pentru Nică Bargan (Georg Hansen – elevul cu cerințe speciale). În scenele de dialog, nu pot scăpa atenției nici cele dintre Benjamin și mama sa, Carmen Albu părând să se specializeze, reușind iarăși o măicuță antologică, după „generalul” din „Tu ești al meu”, piesa lui A. Velea, montată la Teatrul din Buzunar Galați.
Apropo de această mamă, iată ce declara Adi Iclenzan, regizorul spectacolului MARTIRI ( un spectacol totuși nerecomandat persoanelor sub 18 ani; ținând cont de publicul țintă, poate se va găsi o soluție ș pentru variantele mai „blânde”; este păcat, vorba vine, ca mesajul să nu ajungă la toți cei care trebuie să știe diferențele între credințe și falsele credințe, par exemple!):
„Mă întreb ce se întâmplă atunci când nu reușim să le oferim tinerilor repere, direcții și modele… Mă preocupă tot mai mult universul adolescenței, atât ca o revizitare dintr-o perspectivă matură a propriei experiențe, dar și ca o chestionare a tipului de responsabilitate pe care adulții o au față de noile generații. Dincolo de responsabilitatea directă și evidentă a unui părinte, cred că există și o responsabilitate colectivă. A tuturor adulților față de toți adolescenții. Mă întreb ce se întâmplă atunci când nu reușim să le oferim tinerilor repere, direcții și modele care să îi ajute să gestioneze fragilitatea și confuzia inerente unei perioade de transformare. Rămân singuri. Ce se întâmplă când rămân singuri și cum va arăta lumea?”
Cert este că, apropo de repere morale, modele de urmat, Benjamin și colegii săi sunt exemple clare ale „nedigerării” reperelor. Mai scrie pe site-ul Teatrului gălățean:
«„Martiri”, scrisă în 2012 de dramaturgul german contemporan Marius von Mayenburg, a fost regizată în același an chiar de către autor, pe scena teatrului Schaubühne din Berlin. Este unul dintre cei mai cunoscuți dramaturgi contemporani pentru că abordează deseori teme care inflamează, iar stilul său tăios de a aborda subiecte precum ipocrizia umană, superficialitatea, ignoranța sau impostura, bigotismul, lipsa profunzimii și a emoțiilor, i-au creat faima, i-au adus aprecierile, dar și criticile cronicarilor din lumea întreagă.
Textul lui Marius von Mayenburg pune lumina pe adevăratele primejdii din instituțiile de învățământ, ne pune față-n față cu cele mai sfâșietoare drame ale tinerilor de astăzi și ne arată cât de fragil este viitorul lor în lipsa unor minți luminate care să le fie REPERE.
„Martiri” a câștigat atenția publicului și a fost interpretat pe scene cunoscute în teatre din Europa și din țara noastră, a fost chiar o modă prin anii 20216-2018 când se punea în scenă în multe teatre mari din România, tocmai datorită luptei interioare născute din dinamica uneori dusă până la extreme a lumii de astăzi, dar și a fanatismului de orice fel.»
Bref, pentru a simți mai bine atmosfera (și pentru a vă face poftă de teatru viu, poate crud a la Arnaud!), atmosfera creată de concepția regizorală (spectacolul are spectatorii pe gradene), „martorul” (spectator) este cooptat, devine complice (sau nu): actorii se așază lângă ei pe scaune, mai că îi este cerută părerea asupra grozăviilor întâmplate sau discutate, mai că este împărțit prânzul cu el (chiar dacă este doar pentru… două persoane și nu se prea ghicește… cine vine la cină!); mâncarea se aruncă pe scenă, Biblia imensă cărată de ici, colo, îți face poftă de citit sau recitit (și de meditat la parabolele sfinte), sticlele de bere cad, sunt împrăștiate prezervative, înghețatele devin și ele mici personaje, sângele mai că ar curge și el, la propriu, „pe bune”, la crucea (de lemn) trebuie să fim atenți cu toții!
Asumarea ei nu este pentru toți, totuși, dar iertarea și Mântuirea pot fi… daruri și de Crăciun!
Cornel Gingărașu, fiind primul care a scris despre spectacol, s-a documentat și a găsit niște date demne să fie repetate:
«„Martirii” nu este un spectacol comod, aşa cum nici un act cultural de înaltă calitate nu este comod, autorul Marius von Mayenburg mărturisind că: „În teatru nu poate să fie vorba despre a le arăta oamenilor cine are dreptate. Dacă arăt o crimă pe scenă, nu sugerez că ar trebui să ne comportăm aşa. Teatrul trebuie să atace… Dacă văd ceva groaznic, asta mă pune în mişcare”.»
Cu siguranță veți fi… mișcați, dacă nu chiar mușcați de ferocitatea textului!
***
Martiri – Teatrul Dramatic Fani Tardini Galați
de: Marius von Mayenburg
Regia: Adi Iclenzan
Scenografia: Daniel Divrician
În distribuție: Oana Preda, Ana-Maria Ciucanu, Florin Toma, Aureliu Bâtcă, Mihai Păun, Carmen Albu, Nică Bargan, Mihaela Grosu.
