„Arta de a citi clasicii fără reverență” de Sandra Newman

Numele mari au un destin aparte, asigurat de generații întregi de cititori, diverși și ei. O tipologie importantă este cea a cititorilor conștiincioși, chiar mai catolici decât papa, dornici să deschidă jurnale și să facă adnotări pe marginea paginilor, rătăcind însemnări pe agende sau în documente word/notes. În altă tipologie intră cititorii superficiali și ingrați, atenți doar la numărul de pagini pe care îl au de parcurs pentru a putea spune că au înțeles (totul) despre o carte sau alta. Ei sunt gata să se arate nemulțumiți, plictisiți sau doar critici în exces. Oricum ai privi lucrurile, cititorii pot fi împărțiți, în funcție de trăsătura dominantă, în multe alte categorii.

Calitatea cititorului este dată de educație, de experiența de lectură, dar și de o anumită fluctuație axiologică, de un anumit context, care determină intrarea sau ieșirea din canon. Până de curând, critica literară era considerată o instanță supremă în procesul de validare a valorilor literaturii. Cititorul tânăr nu mai este dispus, în general, să piardă timp consultând tratate critice pentru a ști care sunt autorii mari – nu deschidem acest subiect, al definirii unui autor mare și luăm ca reper de bun-simț listele de tot felul în care clasicii rămân, în esență, aceiași. Nu este bine că se întâmplă așa, că, în perioada aceasta de incertitudini diverse, rolul criticii pare să fie ignorat. Realitatea este că, astăzi, cititorul știe el mai bine ce ar trebui să citească – în mod concret: ce citește toată lumea (cifrele sunt indicatorii de profit), ce place multora (gustul comun: stil romanțios, intrigă polițistă, câteva pagini de literatură noir etc.), ceva ce nu ne creează anxietate și nu ne forțează să răspundem la dileme existențiale. Ceva lejer.

Arta de a citi clasicii fără reverență propune un format atractiv, polemic, ostentativ detașat, de prezentare a autorilor, atât a biografiei, cât și a operei acestora. Fiecare autor este amintit pentru cărțile considerate fundamentale, care primesc și un calificativ, pe o scară de la 1 la 10, în funcție de trei criterii: Importanță, Accesibilitate, Amuzament. Ultimul criteriu de judecată, Amuzamentul, te pune serios pe gânduri.

Dacă ne uităm la cuprins, ne dăm seama că registrul de lectură sugerat este cel nonconformist, eliberat de prejudecăți, la nivel de idee și de limbaj:

Grecia: Leagănul civilizației grecești;
Roma: Când lumea era condusă de italieni;
Evul Mediu și între timp;
Renașterea: Înapoi la viitor;
William: „sunt tare și am capitolul meu separat”;
Uite și puritanii: Ploaia strică parada;
Franța și Anglia în secolul al XVII-lea: Superficialii;
Epoca Luminilor sau: Când oamenilor le-a venit mintea la cap și au început să creadă ce credem și noi;
Romanticii: Autorul ca erou (al autorului);
Apar și americanii;
Realismul amabil: Romanul inedit;
Realismul nepoftit: Francezii și rușii fac echipă ca să deprime lumea;
Secolul XX cel dezordonat: Încheiat în sfârșit;
Concluzie: Dincolo de literatura occidentală;

Lecturile trecute în revistă fac parte din canon, sunt opere clasice. Iată câteva nume semnificative din lista autorilor: Catulus, Virgiliu, Ovidiu, Horațiu, Marțial, Juvenal, Seneca, Sfântul Augustin, Dante, Petrarca, Boccaccio, Rabelais, Miguel de Cervantes Saavedra, Shakespeare, Milton, La Fontaine, Daniel Defoe, Swift, Voltaire, William Blake, Pușkin, Victor Hugo, E.A. Poe, D.H. Lawrence, Thomas Hardy, Rudyard Kipling, Charles Dickens, Jane Austen, Stendhal, Flaubert, Balzac, Joseph Conrad, Lev Tolstoi, Dostoievski, Gogol, Ibsen, Cehov, Zola, Baudelaire, Nerval, Rimbaud, Verlaine, Henry James, Kafka, T.S. Eliot, Ezra Pound, Marcel Proust, Virgina Woolf, Ernest Hemingway, James Joyce, William Faulkner.

Prezentarea lui Anton Cehov (identificat așa, fără la fel de celebrul Pavlovici), apare într-o primă abordare de o jumătate de pagină, împărțind un subcapitol cu Henrik Ibsen și cu August Strindberg, Drama realistă. Sunt convinsă că cine va ajunge să citească aceste câteva rânduri va sesiza ironia, dincolo de cuvinte. Cehov (fără Pavlovici) nu s-a bucurat de succes la premiera piesei Pescărușul, pentru că, la fel ca în cazul altor mari scriitori, publicul nu căpătase codul de acces la lumea aceasta așa de diferită propusă de dramaturg. Iubitorii lui Cehov știu lucrurile astea și înțeleg bine acel „merită dn plin huiduielile”. Abia Stanislavski va salva piesele cehoviene, compromise (devenite „de-a dreptul banale”) de punerile în scenă substandard, alt adevăr strecurat printre rânduri. Nedumerirea spectatorilor care caută umorul unor piese „sumbre” este justificată, în subsidiar, prin calificative:

„În Rusia, Anton Cehov (1860-1904) a scris propriile sale piese influențate de Ibsen. Personajele sunt diferite de toate celelalte din literatura rusă: prizonieri nu ai masochismului, păcatului sau politicii, ci pur și simplu ai banalității vieții. Prin urmare, într-o punere în scenă substandard, sunt de-a dreptul banale și merită din plin huiduielile cu care a fost întâmpinat Pescărușul la premieră. Când se trezesc la viață, creează aceeași șaradă tristă ca și povestirile lui Cehov (vezi mai jos): omul în postura de gândac și cu suflet etern. Cehov și-a găsit un mare tâlcuitor al pieselor sale în legendarul regizor Stanislavski, care, împreună cu Teatrul de Artă din Moscova, a salvat Pescărușul, apoi a pus în scenă cu succes Unchiul Vania, Trei surori și Livada cu vișini.

Notă: e un mister de ce Cehov și-a numit Pescărușul și Livada cu vișini „comedii”. Așa se face că generații întregi de spectatori de teatru nedumeriți s-au străduit să descopere umorul acestor piese sumbre.” (p. 338)

Ținând cont că doar Ibsen este considerat relativ accesibil, piesele sale primind 8 și 9 puncte la acest criteriu, și că Strindberg din Domnișoara Iulia, are, de asemenea, 8 puncte acordate pentru importanță și amuzament, calificativele primite de Cehov sunt, la prima vedere, nedrepte – asta dacă „jurizarea” s-ar face în mod real și nu prin asumarea polemică a opiniei unui cititor substandard, ca să folosesc același termen. Dintre cei trei, Cehov rămâne totuși cu 8 puncte (nedrepte, din nou) la criteriul importanței. Tonul general al cărții mizează pe provocarea unei reacții de protest din partea cititorului cu experiență, confruntat, la lectura acestei cărți, cu „strângeri în pagină” a unor scriitori realmente importanți. Cam ce ar avea de spus un asemenea cititor în apărarea lui Cehov?! Ar fi intresant de știut. Iar Sandra Newman, care predă cursuri de literatură și de creative writing la Temple University, Colorado (deci nu poate fi suspectată de ignoranță), dă impresia că așteaptă un răspuns, o replică interesantă, care să-i valideze, de fapt, propriul demers critic, ușor de catalogat ca ireverențios.

CEHOV

	Importanță	Accesibilitate	Amuzament
Pescărușul	8	6	6
Trei surori	8	7	5
Livada cu vișini	8	6	5
Unchiul Vania	7	6	6

Cartea aceasta este ceea ce spune titlul, adică o traversare a marii literaturi universale, cu respectarea cronologiei, intenția fiind aceea de a da unui cititor în formare anumite repere din sfera canonică, fără să-i inducă acestuia teama confruntării cu o lume de mare altitudine spirituală. Impresia de accesibilitate este subminată fermecător de cantitatea apreciabilă de literatură luată în discuție, într-un demers impresionant de documentare – minuțioasă, fără să fie sobră, cu accente de ironie și cu mult umor. Aș spune că este nevoie și de curaj, atunci când faci aprecieri, identifici cauze și creezi conexiuni fără să ai (nevoie de) mărturii și verificări din trei surse, cum se spune. Desigur, cartea se adresează și cititorului cu experiență, dar fără prejudecăți literare – aș spune că mai ales un astfel de cititor se va bucura de lectura unor pagini care sunt curată exersare în arta intertextualității.

Arta de a citi clasicii fără reverență de Sandra Newman