„Parisul personal. Casa cu daruri” – George Banu (cu fotografii de Mihaela Marin)

Să vorbești despre prietenii tăi descriind obiectele primite cadou de la aceștia pare a fi un demers riscant, lumea putând să-l încadreze pe vorbitor în categoria exhibiționiștilor sau al celor care anulează intimitatea de dragul unei glorii pasagere. Dar George Banu e cu mult deasupra oricărei bănuieli. Darurile lui nu sunt dintre cele obișnuite, parfumuri sa bijuterii, nu sunt nici măcar cărți (bănuiesc că există printre darurile lui și cărți, numai că nu face vorbire aici despre ele), ci sunt marionete, oglinzi, Iisuși etc. Sunt acele daruri care pot menține vie o relație fizică pierdută de mult, sau care pot trezi și cele mai neașteptate reacții, ori care pot genera reflecții dintre cele mai intime.

Nu mi-au plăcut niciodată casele prea aglomerate, cele în care obiectele par că se sufocă unele pe altele sau în care ordinea pare definitiv pierdută. Am văzut multe case de-a lungul anilor, de intelectuali sau de oameni simpli, care păreau că strigă după ajutor. Gestul meu reflex era să pun ordine în lucruri; mă opream la timp gândindu-mă că ordinea mea nu e și a proprietarului. Mai târziu am început să mă gândesc că în spatele dezordinii se ascund fapte, întâmplări și… oameni. Dar am văzut și case vechi care păstrau în interiorul lor ceva din frumusețea foștilor locuitori, case în care se mai vedeau urme ale generațiilor de înaintași sau altele în care mai existau obiecte (stinghere, de cele mai multe ori) care aduceau aminte de personalitatea celor care le-a însuflețit temporar. Nu mă pot opri să nu mă gândesc la Luminișul lui George Enescu, unul din locurile (eu nu o consider muzeu!) în care-mi doresc să revin mereu, fie și pentru răgazul acela atât de necesar pentru punerea în ordine a unor gânduri haotice. Și revin, de data aceasta doar pe calea gândului, în casa unor basarabeni, prieteni de familie, casă mică, din două camere, dar care păstra în interiorul ei curățenia sufletească a celor doi, suferințele deportării și dezrădăcinării.

Parisul personal. Cartea cu daruri a lui George Banu este, în primul rând, un elogiu al prieteniei: legătura aceea trainică, de o frumusețe ireală adesea, care ne ajută să mergem mai departe, să ne redescoperim identități nebănuite sau să dăm sens unor fapte/evenimente trăite cu/împreună cu cei care au făcut darurile. Străbatem alături de autor drumurile tinereții sale, mergem până în America de Sud, unul dintre locurile sale favorite, ajungem în colțuri dintr-un Paris personal, ne întoarcem adesea în casa bunicilor sau în casa părintească, toate drumurile fiind legături firești între dăruitor, dăruit și dar. Și se simte, se respiră aproape odată cu autorul aerul iubitorilor de teatru, pasiunea pentru frumos, pentru artă, pentru oameni și pentru … prietenie. George Banu are un cult al prieteniei, printrei cei apropriați se numără și multe femei, o mărturisește chiar el, prietenie care de multe ori transcende planul fizic. Prietenia la Banu e jocul cu măștile sufletului, joc din ale cărui repetiții putem afla câte ceva despre însuși autor.

„El răspunde în secret cadoului cu adevărat prim care atunci, acum patruzeci de ani, mi-a rămas străin, obiect ce nu-mi suscita nici emoție, nici cuvinte. Un fruct: o rodie simplă, pe un fond uniform, o formă pură. Nu m-am îndepărtat de el, nici el nu m-a părăsit. S-a instalat între noi o relație în timp, neutră și durabilă! Cadourile, ca și iubirile, pentru a relua o distincție veche a lui Roland Barthes, pot fi cadouri-eveniment ca o pasiune care se trezește și se manifestă spontan sau cadouri care se înscriu în durată și doar longevitatea prezenței sfârșește prin a le impune ca parteneri. Astfel au fost și cadourile lui Monique, Visul, un eveniment, rodia, un început ce s-a maturizat lent. A trebuit să coabitez cu ea pentru a-i recunoaște splendoarea ca aceea a unui auster tablou de Cézanne. Iubirile și cadourile, cărțile și tablourile suscită similare disocieri contrarii: deflagrația unei pasiuni sau împărtășirea unei comuniuni.”

Ghicim din revenirile la Iisus, mereu din altă perspectivă, că George Banu este fascinat de figura hristică, perpetuată și reluată în mii de feluri, de puterea de regenerare a vieții prin sacrificiul de sine, de apoteoza umanității în absolutul ei. Și aflăm că are o adevărată colecție de statui cu reprezentări dintre cele mai diferite ale lui Iisus Hristos:

„Acest dar inițial e soclul unui adevărat altar al lui Iisus, pe care, progresiv, l-am constituit. Totul cu El a început. Figura Fiului pe Cruce m-a urmărit, tragic destin uman, determinat de puterea divină. Această asociere mă captivează pentru că Iisus face vizibilă printre noi prezența supremă și totodată sucombă sub presiunea puterii terestre.”

Frumos periplul acesta inedit prin interiorul unei „case cu daruri”. Înveți, aproape pe neașteptate, că fără prietenie nu se poate. De altfel, cartea în sine este rodul unei prietenii frumoase dintre George Banu și Valentin Nicolau. Ce gest frumos de prețuire devine, iată, acest volum, apărut după dispariția lui Valentin Nicolau. Bănuiesc că nu i-a fost ușor să-și aștearnă gândurile, dar cu atât mai încărcată de semnificații rămâne dorința lui George Banu de a da luminii tiparului prezentul volum.

Parisul personal. Casa cu daruri de George Banu (cu fotografii de Mihaela Marin)