Editura Polirom vă prezintă un fragment din volumul Psihologul meu de c***t și alte povești despre sănătatea mintală de Michelle Thomas, recent apărut în colecția „Hexagon”, traducere de Irina‑Marina Borţoi.

Michelle Thomas a avut primul său episod depresiv major în urmă cu cîțiva ani, cînd a încercat să afle cît mai mult despre sănătatea mintală și a descoperit că nu toți specialiștii din domeniu pe care i-a consultat i-au dat sfaturi bune. În Psihologul meu de c***t și alte povești despre sănătatea mintală autoarea vorbește cu sinceritate și umor despre propria experiență cu depresia și anxietatea – cum îi afectează acestea stilul de viață, ce o ajută să-și gestioneze depresia sau rolul părinților și prietenilor ca sistem de sprijin – și intercalează în relatarea sa fragmente din experiențele altora care se confruntă cu diverse tulburări mintale. De la medicație și terapie la întîlniri amoroase ori cu prietenii, Michelle Thomas ne înfățișează o multitudine de mijloace care o ajută să facă față momentelor în care e victima depresiei și ne oferă sfaturi care ne pun la adăpost de tot ceea ce ne afectează negativ sănătatea mintală.

Michelle Thomas colaborează cu publicaţii precum Healthista, Mirror şi The Guardian pe subiecte legate de sănătatea mintală, percepţia asupra aspectului fizic, dating online şi altele.

Fragment

Afecţiunile mintale trebuie să fie un subiect de discuţie firesc şi trebuie să eliminăm stigmatizarea. Aceasta este ideea de bază a multora dintre cele mai puternice şi mai de impact campanii legate de sănătatea mintală din ultimii cinci ani. Şi da, absolut, sunt perfect de acord, felicitări din toată inima pentru mesaj. Dar uneori noi – cei bolnavi – avem nevoie de mai mult decât vorbe. Avem nevoie de cineva – un clinician, un expert – care să ne explice ce se întâmplă şi ce s‑ar putea întâmpla în continuare. Am fost în situaţii de criză, iar când se întâmplă aşa ceva, am impresia că nu există cale de mijloc între a suna la Samaritans ca să plâng pe umărul unui voluntar prietenos, a mă duce singură la Urgenţe, sperând că nu trebuie să aştept şase ore ca echipa de psihiatri să mă evalueze, şi a risca să fiu internată împotriva voinţei mele pentru că nu pot controla şi nu înţeleg comportamentul creierului meu.

Ştiu că e bine să vorbeşti, ştiu că e important să vorbeşti, dar nu există destule cuvinte ca să subliniez cât de mult nu aveam nevoie să vorbesc după acel incident din Biblioteca Centrală din Bristol. Aveam nevoie să discute cineva cu mine, să‑mi explice ce tocmai mi se întâmplase. Cineva care să‑mi spună dacă sufăr sau nu de tulburare bipolară cu debut târziu sau schizofrenie sau psihoză şi ce poate însemna asta; ce provoacă halucinaţii auditive şi dacă sunt sau nu dăunătoare. Aveam nevoie să ştiu dacă îmi trebuie tratament şi dacă simptomul pe care îl manifestasem poate fi corectat sau vindecat sau doar ameliorat.

E cazul să vorbim. Da. Dar e cazul şi să finanţăm corespunzător serviciile vitale de sănătate mintală. E cazul să luăm afecţiunile mintale drept ceea ce sunt, o criză de sănătate, şi nu drept ceva ce se poate îmbunătăţi semnificativ cu o ceaşcă de ceai şi o pălăvrăgeală plăcută. Uneori avem nevoie de intervenţie de specialitate.

Există multe instituţii bine intenţionate, nonclinice, conduse de voluntari pentru cei care au nevoie de ele. Dar, din cauză că există o lungă listă de aşteptare pentru consiliere individuală decontată de stat în unele regiuni din Marea Britanie, unii suferinzi cu venituri mici nu au acces la asistenţa de care au nevoie disperată.

O femeie mi‑a povestit că, după ce a fost violată, a contactat un serviciu de consiliere. Consilierul ei i‑a spus că va putea să o trateze numai dacă ea acceptă să fie înregistrate şedinţele, ca parte a unui proiect de cercetare. Femeia abia putea să exprime în cuvinte cele prin câte trecuse şi totuşi, exact atunci când era cât se poate de vulnerabilă, i se cerea să accepte ca cea mai dureroasă experienţă din viaţa ei să fie consemnată, îndosariată, transcrisă şi examinată cu lupa – nu în beneficiul ei, ci pentru că altcineva trebuia să‑şi facă temele pentru un curs. A spus că s‑a simţit tratată ca un număr, nu ca o persoană.

Nu am mai trăit nimic asemănător cu acea voce nici înainte şi nici după. Halucinaţiile auditive sunt enumerate pe lista cu reacţii secundare posibile ale medicaţiei mele. Puteau să fie de la stres. Mi‑am făcut analizele de sânge şi un RMN cerebral şi toate au ieşit normale.