Tăcerea vine prima vorbește despre trauma unei familii contemporane şi despre blocajele de comunicare dintre mai multe generații de femei. Când tăcerea se instalează într-o familie, toate comportamentele sunt creatoare de traume. Singura soluție pare să fie depășirea fricii și deschiderea rănilor.
„După premiul obținut cu Tot ce i-am promis tatălui meu, în 2021, la Festivalul de la Chambery, Franța, Ioana Maria Stăncescu își consolidează poziția în prima linie a noului val de prozatoare cu cea dea doua carte: Tăcerea vine prima. Cei împinge pe bărbații dintro familie săși abandoneze soțiile – o filiație genetică, o maledicție sau lipsa empatiei între parteneri? Ce împinge o adolescentă să încerce să se sinucidă? Ce șanse are o relație născută pe Facebook să ajungă o poveste de dragoste reală? Dora, o femeie încă tânără, confruntată cu singurătatea muncii de acasă, cu îndepărtarea treptată a fiicei adolescente și cu neînțelegerile cronice cu mama, încearcă săși obțină dreptul la propria existență. Adevăruri, uneori neplăcute, spuse tăios sau melancolic întro narațiune alertă, cu irizări de lirism, care nuți permite să lași cartea din mână.“ Gabriela Adameșteanu
„Carte a mamelor, matrioșkă a generațiilor, în care singurătatea, înstrăinarea și tăcerea sunt moșteniri de familie, povestea contemporană a Dorei reușește să fie, în ciuda temei, o carte dea dreptul luminoasă, îmbrăcată întro rochie colorată de vară, amintind de Siri Hustvedt și celebra sa O vară fără bărbați.
Unicul bărbat prezent în poveste este de fapt o absență – pe care Dora o transformă, cu naturalețe, stângăcie atașantă și șarm, în promisiune. Mai există însă o altă absență, mai subtilă și mult mai dureroasă decât a bărbatului, iar acolo mi se pare că stă cu adevărat miza acestei cărți de o frumusețe discretă, pictată în pasteluri.“ Veronica D. Niculescu
„Suntem martorii mișcărilor de ape unduitoare ale relațiilor din interiorul unei familii, care pare deopotrivă obișnuită, dar și dureros tarată de răni vechi, îngropate sub tăceri. Flashurile din copilăria Dorei, când părinții ei erau tineri, iar bunicii încă mai aveau putere să se împotrivească unul altuia, completează portretele acestei galerii de personaje pentru care durerile nu se limpezesc prin discuții, ci se ascund, o familie în care cuvintele sunt folosite cu partea ascuțită înspre celălalt și în care tăcerea ține loc de multe.“ Simona Antonescu
Ioana Maria Stăncescu s-a născut la București, în 1975, și a studiat limba și literatura franceză la Universitatea București. Lucrează ca realizator la Radio România Internațional. Debutează în 2020 cu Tot ce i-am promis tatălui meu (apărut la Editura Trei), roman nominalizat la Premiile „Sofia Nădejde“ pentru literatură scrisă de femei, la categoria Debut Proză, și laureat la Festival du Premier Roman Chambery, 2021.
***
– Fragment –
Citesc pe Wikipedia: Mangalia este menționată sub numele de Pangalla sau Pancalia în portulanele genoveze din secolul al XIII-lea. Forma Mangalia apare prima dată în anul 1593.
— Ce-s alea portulane? întreabă Flavia și sparge un balon din gumă de mestecat.
— Habar n-am. Hai mai bine să jucăm Fazan. Zic eu alfabetul: A…
Suntem în tren una lângă alta, în buzunarul scaunelor din față am îndesat o sticlă cu apă, un pachet de biscuiți, o pungă cu cireșe și niște șervețele. O văd cum își dă ochii peste cap, se uită-n jur parc-ar cere ajutor, scoate telefonul din buzunar, își înfige căștile în urechi și mă ignoră. O las în pace. A primit telefonul acum vreo trei ani, de ziua ei, de la tac-su. Nici măcar nu m-a întrebat. I l-a dat și gata. „E destul de mare”, mi-a spus, „iar zece ani e o vârstă bună, rotundă, potrivită pentru un cadou special.”. Eu îi cumpărasem o fustă roșie cu pisici, pe care nu a vrut să o poarte niciodată pentru că zicea ea, se simțea incomod. „E o fustă, am strigat, ce naiba poate fi atât de incomod de purtat la o amărâtă de fustă?” „E urâtă, mi-a răspuns, poart-o tu.”
De la gară am luat un taxi. Șoferul are bermude decolorate cu buzunare ieșite pe-afară, maiou negru, păr pe piept și șlapi Puma. Merge cu toate geamurile deschise, fumează, și-mi spune despre gazele din Marea Neagră și despre cum au venit nenorociții și s-au apucat să le fure, ba mai mult, a auzit el la televizor că nici măcar nu ajung la oameni în casă, ci ni le iau și le vând la suprapreț. De la gaze trece la americani, la 5 G și la NATO.
— Toate se leagă, așa să știți, zice, și-mi povestește de un văr de-al lui care e în armată și care acum, n-am înțeles de ce, a ajuns în spital și trebuie operat. Deși el nu crede în ce spun medicii, că ăia te aburesc doar ca să-ți ia banu’. Ce, vociferează, nu-i știu eu pe-ăștia?
— Păi, și atunci de ce s-a mai dus la spital?
Îmi aruncă o privire scârbită în oglinda retrovizoare, apasă pe accelerație și se rățoiește la mine.
— Haideți, doamnă, mă luați cu din astea?! Păi e frumos?
Încerc să schimb vorba, aruncând priviri nerăbdătoare pe geam, doar-doar reușesc să zăresc marea.
— E caldă apa?
Dă din umeri și răspunde încă arțăgos:
— C-oi avea eu timp de stat pe nisip, cu burta la soare!
Habar n-am de ce are sau n-are el timp, dar e evident că n-are sens să mă lungesc la discuții, așa că-mi înghit vorbele, îi spun unde să oprească, îi las douăzeci de lei, îi fac semn Flaviei că am ajuns și coborâm.
Hotelul e la stradă, are patru etaje, un rând de balcoane spre apă, un altul spre parcare, tencuiala ușor cojită pe o latură și un petec de iarbă pe care se învârte jetul unui aspersor. Fata de la recepție poartă ochelari, e tunsă scurt și e ascunsă după un bidon cu dezinfectant care îi acoperă jumătate de cap. Ne dă o cameră la etajul trei, pe colț, de nu vezi nici strada, nici plaja cum trebuie. E ca naiba, spun și mă uit la Flavia cum își aruncă hainele în toate părțile, desface geanta de fâș cu fermoar, bagă o mână la fundul ei și scoate de acolo costumul de baie, prosopul și ceva de prins părul. „Vii?”, mă întreabă și, pentru prima dată de niște luni bune, mi se pare că lucrurile sunt cum trebuie să fie.
Ieșim din hotel și ne izbim de aerul fierbinte, ca de un zid. Nu cunosc bine stațiunea, am ales-o după ofertă, trei nopți la preț de două. Ca s-ajungem pe plajă, ne luăm după liota de oameni dezbrăcați care înaintează lipiți unii de alții, prinși într-un bloc uman, compact și gălăgios. Miroase a piele încinsă, porumb fiert și alge putrezite. Trecem pe lângă niște coșmelii din tablă în care animale gonflabile din toate colțurile lumii și din toate timpurile –dinozauri, pinguini, foci, căței, cai și unicorni –stau unele peste altele, alături de saci din plasă cu ochiuri mari, burdușiți cu mingi colorate, de seturi de găletușe cu site și lopățele și de rasteluri cu ochelari de soare, aduși din Turcia. Patru țigani – doi bărbați la bustul gol, cu pectoralii acoperiți de tatuaje, o femeie grasă cu o pălărie îndesată pe cap, cu rochie cu flori, suflecată până peste genunchi și o fetiță la vreo treișpe ani, cu părul împletit în codițe subțiri – pe patru scaune de plastic așezate în semicerc, cu tălpile goale lipite de caldarâmul încins, stau în tăcere și păzesc marfa, fiecare cu nasul în câte-un telefon.
Pe plajă, briza saltă de la pământ cearșafurile, răscolește nisipul, înverzește valurile de alge, încurcă părul ud al femeilor și clatină umbrelele de stuf. Vocea lui Connect-R răzbate ușor distorsionată din două boxe agățate ca niște căsuțe pentru păsări de trunchiurile unor palmieri anemici. Câțiva copii mai mărișori se fugăresc, urlând și chirăind surescitați, în timp ce niște femei, probabil mamele, strigă la ei și-i întreabă dacă vor gogoși.
Aleg două șezlonguri într-o margine, aproape de mantaua de stabilopozi de care marea se izbește furioasă și în spatele căreia se întinde o fâșie de iarbă arsă. Șterg cele câteva fire de nisip de pe măsuța prinsă cu sârmă de piciorul umbrelei și înșir crema de soare, pachetul de țigări, bricheta, căștile fetei și o sticlă de Cola; în mod normal nu beau așa ceva, dar e vacanță, și în vacanță lucrurile trebuie să fie altfel decât în restul anului.
Odată instalată ca-ntr-o casă nouă, îmi scot hainele și rămân nemișcată cu fața în sus. Aștept răbdătoare să simt cum pielea mi se îmbibă de căldură, înainte de a o porni către apă, căutând din priviri un loc cât mai pustiu, cu oameni puțini, cu intrare lină și cu nisip fin, chiar dacă pentru asta voi ajunge să mă plimb nehotărâtă de-a lungul malului. „De ce naiba nu te decizi pe unde vrei să intri în apă înainte să alegi șezlongurile?”, se enervează Flavia care, de îndată ce a ieșit din valuri, și-a tras peste costumul de baie un tricou lălâi, cu Imagine Dragons, sub care și-a ascuns rotunjimile de care se tot jenează. Intrăm pe rând în mare, una dintre noi trebuie să rămână să păzească lucrurile.
Așa făcea și mama. Ne trimitea pe mine și pe tata să ne bălăcim primii, cât ea se întindea pe cearceaf, cu pălăria de soare peste față și brațele departe de corp, să o prindă soarele și pe-acolo. Ar trebui s-o sun, să văd dacă și-a adus aminte să hrănească pisica. Când i-am zis că plec cu Flavia la Mangalia mi-a spus că nu crede că e o idee bună. Mai ales acum, cu toate nebuniile care se întâmplă, de zici c-a luat-o omenirea razna. În mintea ei, o femeie cu copil nu se poate descurca ușor în afara casei. Poate de-aia nu-i venea să plece cu mine, de una singură. Trebuia musai să fie și tata, chiar dacă reproșurile începeau încă din tren. Deși nu cred că de spaimă nu pleca, ci de rușine. „Îți dai seama, spunea mama, eu ce răspund dacă o să mă întrebe cineva pe acolo, prin stațiune: păi, și soțul dumneavoastră, el unde e? Hm, ce-i zic eu?” Nu-i zici nimic, răspundeam, ce să-i zici? Ce treabă ai tu cu ce spune unul sau altul. „Ete na”, se îmbufna, „că doar n-o să stau așa, ca muta, când vrea omu’ să știe.”
Singurul loc unde se încumeta să fie doar ea cu mine era la țară, la rude, acolo unde toate femeile se strângeau în bucătărie, lăsându-mă să-mi fac de lucru prin curte – „Da’ să nu te pună naiba să cobori de una singură la gârlă!” – sau prin casă, cotrobăind aiurea prin cutii și șifoniere. Cele mai frumoase zile din vacanțele mele cu mama erau alea în care mă lăsa să mă împopoțonez cu hainele ei, nu mă punea să dorm la prânz și nu-mi repeta că bărbații sunt toți niște proști.
În primele luni după moartea bunicului, grădina s-a mănat. Ploile torențiale au lăsat frunzele pradă unor pete mici și rotunde, gălbui la început, întunecate mai apoi, care, în lipsa unor mâini pricepute, au prins a se cățăra în sus pe tulpini, năpădind plantele cu totul. Bunica a cules ce s-a putut culege, a rupt tijele înmuiate, a smuls rădăcinile putrezite și vrejurile căzute la pământ și, în locul lor, a plantat flori. Ca la mort, zicea mama. S-au dus împreună în piață, la Văleni, și s-au întors cu brațele pline de răsaduri. Eram mică pe vremea aia, dar încă le văd venind din susul uliței, de unde se oprea rata, sporovăind vesele, întinerite de lumina vioaie care se aprinde în ochii femeilor atunci când și-au făcut cadou ceva frumos. Mai pe seară, după ce căldura se domolise, mama și bunica au luat din magazie săpăliga, lopata și o greblă, m-au strigat să caut o stropitoare și să vin să le ajut. Blocată cu un pietroi să nu care cumva să o împingă vântul, portița, pătată de rugină de la atâtea ploi, devenise de-acum de prisos. Grădina bunicului era cotropită de femei. În anii ce-au urmat, dalii și cârciumărese cu petale colorate, petrecute unele peste altele ca niște volanele, trandafiri pitici și parfumați, pâlcuri de gura leului cu florescențe cărnoase, tufe de hortensie înfoiate precum rochiile cu crinolină aveau să acopere cu parfumul lor umbra întunecată a bunicului Marin.
