Emil Brumaru – Opere VI. Ne-ndepărtăm din ce în ce de viață… Opera postumă
Ediție îngrijită și prefață de Bogdan Crețu
„Pe vremea cînd era medic în Dolhasca, contemplînd forma palpabilă a luminii şi cartografiind raiul, Emil Brumaru îşi pansa singurătatea şi mai ales îşi vindeca pauzele de scris, cînd poezia nu se mai aşeza de la sine pe hîrtie, compunînd splendide epistole. Apoi, după Ruina unui samovar (1983) au fost 15 ani fără nici o carte publicată. Ştiindu‑i ritmul, a fost, probabil, o etapă neagră, depresivă. Oricît de prolific ar părea (şi chiar este !), nu e deloc un poet scutit de crize de inspiraţie (e tema principală a corespondenţei sale). După volumul care a spart blocajul, Dintr‑o scorbură de morcov (1998), a venit însă un extraordinar interval prelungit de creaţie. Ultimele decenii i‑au fost pline de poezie. Seria de Opere de la Polirom stă mărturie, titlurile cărţilor originale s‑au înnodat fericit. În plus, volumul al cincilea de Opere (2015) cuprindea poeme inedite cît pentru trei‑patru cărţi de sine stătătoare. Era primul semn că debitul său nu mai încăpea în obişnuitele plachete ; în timp ce de ani buni cărţile de poezie se tot subţiază, ale lui Emil Brumaru deveneau tot mai opulente. Rolul scrisorilor din Dolhasca fusese luat chiar de poezie. Autorul ajunsese la un nivel de profesionist al poeziei, aşa acum visa în tinereţe: scrisul zilnic împins pînă la reflex, devenit rutină, mutat la nivel organic. După aceea, poetul a folosit contul de facebook ca pe un atelier. Acolo posta aproape zilnic texte calde, asupra cărora revenea ulterior. Aşa se face că în ultimii trei ani de viaţă, după Amintiri din rai (2016), a scris enorm, sute şi sute de poeme. Cine va pune una lîngă alta cărţile sale va putea constata că Emil Brumaru este unul dintre cei mai fecunzi poeţi români, alături de Tudor Arghezi. După cum se va putea constata parcurgînd aceste volume care adună opera postumă, nu şi‑a pierdut tonusul pînă la final.
(…)
Unele texte sînt, mai mult ca sigur conştient, adevărate sinteze, bilanţuri ale unui univers poetic şi ale unei maniere clasicizate. Cantoane, trenuri, oale cu smalţul ciobit, mîncăruri, vegetalul – totul e aici, dispus ordonat pe etajere. Cititorul ştie că toate aceste obiecte de inventar vin de undeva, dintr‑o tradiţie demult constituită (cea a poeziei lui Brumaru) şi transmit un mesaj orientat tematic. Cu toată repetitivitatea ei constitutivă, poezia sa nu îşi pierde însă niciodată capacitatea de insolitare:
Am locuit cîndva într‑un canton,
Mama avea o fustă de molton
Şi o bluziţă ce mereu se descheia.
Trenul regal ca fulgerul trecea.
Făceam colibe verzi din ramuri rupte,
Pe‑un primus clocotea compot de fructe,
Ciorbe şi supe‑n oale mari, cu zmalţ
Şi căutam şiret să mă înalţ
Pînă la sînii mamei, să‑i alint,
Ci‑abia puteam în palme să îi prind
Şi uneori o‑mbrăţişam gelos
Cînd se fălea cu fundul ei frumos,
Iar ea rîdea la mine într‑un fel
Uimit şi îmi zicea că‑s bărbăţel
Şi mă bătea c‑un fir de pătrunjel
Şi mă certa duios şi monoton…
Am locuit cîndva într‑un canton…
E multă tandreţe în astfel de proiecţii. Sigur, nu poate fi evitată întrebarea dacă erotizarea imaginii mamei (insistentă în această etapă finală) e o percepţie infantilă, care despică lumea copilăriei şi o împinge în pubertate sau adolescenţă, ori e un ingredient adăugat de memoria adultului. Intuiţia mea e că a doua versiune este cea plauzibilă: între timp, privirea s‑a erotizat şi percepe bruiaje ale candorii care nu se resimţeau atunci. Deşi, trebuie spus apăsat, nu există un conflict deschis între candoare şi erotism!
Şi apariţiile marianice sînt, în poezia lui Emil Brumaru, prilej de erotizare. Nu e însă vorba de un erotism represiv, care vandalizează un simbol al curăţeniei. Reprezentările nu sînt iconoclaste decît la o primă vedere: ipostaza Sfintei Fecioare alăptînd, imaginea cît se poate de concretă a sînului alb, străbătut de vinişoare albastre sînt scene dintr‑un scenariu al purităţii, abundent reprezentat sub forma motivului Madonna Lactans, care provine din perioada protocreştină (prima imagine a Fecioarei Maria, din secolul al II‑lea d.Hr., din Catacombele Priscilei din Roma, o înfăţişează în această ipostază), proliferînd în Evul Mediu, stilizat în Renaştere în tablourile unor Botticelli sau Leonardo da Vinci, ulterior în pînze ale unor Hieronymus Bosch, Albrecht Dürer sau Rembrandt. Peste tot, sînul Sfintei Fecioare e nutritiv, nu obiect al dorinţei erotice. În primă instanţă, aşa rămîne şi în poezia lui Emil Brumaru, deşi e dificil pentru un cititor care i‑a parcurs poemele dezinhibate să nu fie suspicios:
Îmi străjuieşti fiece pas, Fecioară!
Sînii tăi mari la început mă alăptară,
Deşi ţi‑era ruşine să‑i ţii albi şi goi,
Cu vinişoare‑albastre şi deodată amîndoi,
Căci nu mă săturam numai cu unul,
Ci ţi‑i sugeam pînă la sînge ca tăunul
Şi nu vroiam decît la Tine‑n braţe
Calde şi moi şi pline de dulceaţă
Şi dacă mă lăsai o clipă te strigam
Deşi de‑acum eram un băietan
Şi te‑nroşeai şi te fereai de mine
Plină de‑o tainică şi grea ruşine
Pe care numai Sfîntul Duh o înţelege
Şi ne lăsa‑mpreună‑n orice fărdelege…”
(Fragment din prefața semnată de Bogdan Crețu)
*****
Spaima
E‑n mine‑o spaimă ce n‑o pot schimba
Decît plecînd de‑aici cu tot cu ea…
Unde‑o s‑ajung ? Pe cine‑o să‑ntîlnesc?
De n‑aş uita că te‑am iubit şi te iubesc,
Că părul castaniu ţi‑am mirosit,
Că te‑am văzut şi că te‑am auzit…
Dacă‑ntre noi o să se‑aşeze‑un zid
C‑o uşă ce nu ştiu s‑o mai deschid?
Tu o să fii acolo, pe pămînt,
Cu trupul viu şi sufletul cîntînd?
Sau uneori, prin somn, o să tresari,
Îmbrăţişîndu‑ţi singură coapsele mari?
E‑n mine‑o spaimă ce n‑o pot schimba
Decît plecînd de‑aici cu tot cu ea…
***
Nu te apropia de mine. O să mor!
Nu‑mi va fi nici mie, nici ţie uşor.
Voi începe să‑mi simt sufletul amărui
În timp ce parcă tot sui.
Piaptănă‑te ca mai înainte,
Lung, desfăşurîndu‑ţi părul fierbinte.
Dar nu te apropia de mine ! Chiar o să mor!
Pune‑ţi în părul tău flori
Şi‑aşteaptă, aşteaptă, aşteaptă
Să ajung acolo unde lumina e sfîntă şi înţeleaptă…
***
Ce grea e sîmbăta de azi, aş vrea
Să mă înec în ceaşca de cafea,
Şi dînsa să‑mi ridice cu piciorul
Ei alb şi lung, din zaţuri, viitorul !
O, să mă lase să m‑agăţ de pulpe
Sau chiar de gleznele‑i calde şi suple
Şi să mă tragă‑n sus, mai spre azur,
Spre‑a‑i povesti ce am mai sfînt şi pur
În roura ce‑o port cu sufletul,
În visele de care‑s veşnic nesătul
Şi‑n zidurile prăbuşite‑ntr‑o lumină
Cărămizie, cînd mari îngeri se înclină
În faţa unui Dumnezeu numai de ei văzut.
Căci eu orbesc. Nu‑l văd ! N‑am glas. Şi‑s mut!
Rugăciune simplă
Cît mă mai rabdă timpul să mai scriu
Şi fluturele zburdă‑n aer încă viu
Şi eu golesc găleata de fîntînă.
Cu apa proaspătă, să‑şi spele faţă, mînă
Şi o sărut în sîmbăta din săptămînă,
Rogu‑te, Doamne, fă‑mi casa curată
Şi lasă‑mi dragostea ca roua cea iertată,
Nu‑mi învechi patul, umple‑i iubitei perna
Cu puf de lebădă smerită cînd aşterne‑a
Îngenunchiere şi iubire, alb, cearceaful
Şi scutură deasupra noastră praful
Tău de argint şi colbul fin din stele,
Ca sufletul trupul ei cald să nu‑mi înşele…
***
Uităm să mai iubim. Purtăm în suflet
Franjuri de amintiri ce au căzut
Ca din perdele mari cu firul putred
Ce nici să le culegem nu mai ştim.
Izvoarele se rotunjesc degeaba
Ca să cuprindă alte rotunjimi
Mai calde şi mai albe. Veche‑i nalba
Ce o purtai cînd împreun‑a fost să fim.
Şi ne mirăm că am putut vreodată
Să ne şoptim, îndrăgostiţi, florile dalbe,
Cînd însuţi tu erai Floarea şi Dalba
Şi‑n ceruri Cea de‑a Pururi Adorată…
Înger de cafea
Un înger îmi şopteşte din cafea:
Dacă o bei, pe mine mă vei bea
Şi sufletul ţi se va lumina,
Şi deodată‑n preajmă o să vezi
Şi‑o să auzi copaci foşnind livezi
Şi o să mergi, fără să ştii, de mînă,
Cu mine pe cărarea spre fîntînă
Şi o să te ajut să scoţi găleata,
Roua îţi va cînta în licăriri de‑a gata
Sau pentru tine‑anume‑alcătuite
Să îţi sclipească, tresărind în minte,
Tot ce‑ai visat şi‑acuma chiar trăieşti
Poveştile cînd nu mai sînt poveşti,
Ci însăşi viaţa ta, dragostea ta…
Dacă o bei, pe mine mă vei bea,
Un înger îmi şopteşte din cafea!
Poem
Mi‑am amintit. Coşmar ca aproape în fiecare noapte în ultima săptămînă. O femeie, iubita mea, mă ameninţă că‑mi va fura manuscrisele din camera unui hotel enorm, unde sînt caietele scrise în ultima vreme. Tocmai am ieşit din hotel şi trebuia să luăm o maşină. Mai sînt o femeie (Gamart) şi un prieten (Florin), cel cu maşina. Iubita se smulge dintre noi, fuge spre hotel, nu mai iese. Ştie numărul camerei. E 1, la un anumit etaj. Mă duc după ea, tipa cu cheile nu vrea să‑mi dea cheia, spune că e luată. Aştept, nu coboară nimeni cu liftul. Apoi rătăcesc drumul către hotel. Înţeleg că recepţionera a fost mituită. Cineva îmi spune să vorbesc cu doamna procuror care e tocmai pe acolo. Doamna coboară din maşină, e graţios stînjenită. Am uitat să mă îmbrac, îmi spune cu un zîmbet cald, spăşit. Dar sînteţi îmbrăcată! Da, zice, dar cu haine de casă. Are un fel de şalvari de culoarea muştarului, un soi de ilic peste bluza cu guleraş rotund şi mulţi nasturi. În picioare nişte ciupici de casă. E delicioasă şi mă gîndesc în vis să o posed acolo, lîngă maşina ei, ea zîmbeşte mereu, dă telefon, nu nimereşte hotelul. E foarte rujată şi se mişcă tandru pe lîngă mine. Să tot aibă între 35 şi 40 de ani. Se scuză întruna de neglijenţa ei, dar e seducătoare. Află de la mine că iubita mea mi‑a furat manuscrisele. Se chinuie să dea de hotelul respectiv la telefon. Sîntem într‑un fel de parcare imensă la subsol. Departe zăresc prietenii, dar mă îndoiesc că ar fi ei, ce aşteaptă să vin. Procuroarea spune că toată treaba e penală, că o va închide pe iubita mea… Mă cam sperie, dar sînt fascinat de blîndeţea şi dulceaţa glasului şovăitor, îmbietor. Din ochi ne‑am înţeles să fie a mea cît mai curînd. Mă trezesc cu o spaimă teribilă că nu mai am manuscrisele. Senzaţia de realitate a fost extrem de puternică. Frica e torturantă : nu mai am versurile! E oara 5.56… (Ieri am aflat oficial că am luat PREMIUL ACADEMIEI la poezie – Mihai Eminescu – pentru CREPUSCULUL CIVIL DE DIMINEAŢĂ, apărut la POLIROM în 2015. Premierea are loc în 15 decembrie, la toate cele 14 secţiuni ale Academiei… Simt că mi s‑a luat de pe suflet o veşnică povară, aceea de afi privit de unii cu o oarecare neîncredere uşor supărătoare…)
