Meridianul și alte proze – Editura Polirom. Biblioteca Polirom
Traducere din limba germană și note de Andrei Corbea
„Meridianul ilustrează un mod de a vorbi despre poezie ce se substituie obiectului însuși, unde strădania de a «descrie» un drum al creației se confundă cu creația, cea a cărei deschidere dialogică implicită «spațiilor indefinite» («Leerstellen») și incompatibilă cu sentențiozitatea riguroasă, frizînd Definitivul, a expozeului «teoretic» emană dintr-un «joc cu mărgelele de sticlă» al limbajului. Preferînd speculației metaestetice despre «poiein» și produsele sale empatia cu acestea din urmă, Celan încearcă s-o «transpună» într-un idiom aplecat asupra propriilor resurse de a accede către momentul, oricît de efemer, al coagulării virtuale, în limbaj, a «întîlnirii» cu Altul.
Am încercat să ținem seama în această întreprindere de transpunere în limba română a prozei lui Paul Celan de întreaga experiență acumulată de traducătorii care, în alte limbi și culturi, au inițiat-o cu mult înaintea noastră. Ne-am confruntat cu aceleași dificultăți și dileme în a găsi un echivalent adecvat «densității» textelor, cumulată în paleta de registre ce glisează de la ceremonios la ironic și de la emfatic la patetic, în reverberația intertextuală, în alternanța dintre «spus» și «nespus», în preaplinul semantic ce emerge din travaliul de remodelare a materiei lexicale, și nu numai…” (Andrei Corbea)
*****
Contre‑jour[i]
Inima rămase ascunsă în întuneric şi dură, precum piatra filozofală.
*
Era primăvară, iar copacii zburau spre păsările lor.
*
Ulciorul sfărîmat merge de‑atîtea ori la fîntînă, pînă cînd aceasta seacă.
*
Degeaba vorbim despre dreptate, cîtă vreme cea mai grozavă dintre navele de război nu se face ţăndări lovindu‑se de fruntea unui înecat.
*
Patru anotimpuri, şi niciun al cincilea, pentru a te hotărî în favoarea unuia.
*
Atît de mare a fost dragostea lui pentru ea, încît ar fi putut‑o face să‑i smulgă capacul de la sicriu – dacă floarea pe care o pusese deasupra n‑ar fi fost atît de grea.
*
Îmbrățișarea le‑a fost atît de lungă, încît dragostea a ajuns să despere din cauza lor.
*
Ziua Judecăţii sosise şi, pentru a cerceta cea mai grozavă dintre fărădelegi, crucea fu bătută în cuie pe Cristos.
*
Îngroapă floarea şi pune omul pe acest mormînt.
*
Ora sări din ceas, se proţăpi în faţa lui şi‑i porunci să meargă exact.
*
Cind şeful oştirii a pus căpăţîna însîngerată a rebelului la picioarele domnitorului său, acesta a fost cuprins de o sălbatică mînie. „Ai îndrăznit să umpli sala tronului de putoarea sîngelui“, strigă dînsul, încît şeful oştirii se îngrozi.
Atunci gura învinsului se deschise şi povesti istoria liliacului.
„Prea tîrziu“, au spus miniştrii.
Un cronicar de mai tîrziu confirmă această opinie.
*
Cînd spînzuratul fu desprins din spînzurătoare, ochii‑i încă nu muriseră. Călăul se grăbi să‑i închidă. Cei din jur au observat şi şi‑au coborît, de ruşine, privirile.
Dar spînzurătoarea se crezu în acea clipă arbore şi, cum nimeni n‑avea ochii deschişi, nu există cale pentru a afla dacă nu cumva a şi fost.
*
A pus în balanţă virtuţi şi păcate, vinovăţie şi inocenţă, calităţi şi defecte, deoarece, înainte de a se judeca pe sine însuşi, şi‑a dorit certitudini. Dar talgerele balanţei astfel încărcate au rămas la aceeaşi înălţime.
Pentru că voia să ştie însă cu orice preţ, a închis ochii şi s‑a învîrtit de nenumărate ori în cerc în jurul balanţei, cînd într‑un sens, cînd în celălalt, pînă cînd n‑a mai ştiut care talger este încărcat cu unele şi care cu altele. Atunci şi‑a depus orbeşte pe unul dintre talgere decizia de a se judeca pe sine însuşi.
Cînd a redeschis ochii, unul dintre talgere coborise, dar nu se mai putea recunoaşte care dintre ele: talgerul vinovăţiei sau talgerul inocenţei.
Dar, pentru că nu i‑a fost dat să întrezărească nimic favorabil, s‑a înfuriat şi s‑a blamat, fără însă a se putea apăra de sentimentul că totuşi, poate, n‑a avut dreptate.
*
Nu te înşela: nu acest ultim felinar dă mai multă lumină – ci întunericul din jur s‑a adîncit în el însuşi.
*
„Totul curge“ : inclusiv acest gînd, şi nu cumva face el ca totul să încremenească?
*
Ea se întoarse cu spatele la oglindă, deoarece îi ura înfumurarea.
*
Preda legile gravitaţiei, expunea dovadă după dovadă, dar nu dădea decît peste urechi surde. S‑a ridicat atunci în aer, predînd legile gravitaţiei plutind – de această dată l‑au crezut, dar nimeni nu s‑a mirat cînd n‑a mai coboriît de‑acolo.
Alocuţiune rostită în faţa Asociaţiei Scriitorilor de limbă ebraică [ii]
Am venit la voi, în Israel, pentru că am simţit nevoia s‑o fac.
Cum rareori mi s‑a‑ntîmplat cu o impresie anume, mi se pare, după tot ce am văzut şi auzit, că am făcut ce trebuia – sper că nu doar pentru mine.
Cred că am o idee despre ceea ce poate însemna solitudinea evreiască şi înţeleg, printre atîtea altele, şi mîndria recunoscătoare pentru fiecare fărîmă de verdeaţă de voi înşivă plantată, ce‑şi oferă prospeţimea tuturor celor ce trec pe aici; cît de bine înțeleg bucuria stîrnită de fiecare nou cuvînt dobîndit, preaplin de sensuri trecute prin simțirea proprie, grăbindu-se să-l fortifice pe cel aplecat asupra lui – o înțeleg în aceste vremuri de crescîndă alienare a sinelui și de masificare. Și mai găsesc aici, în acest peisaj exterior și interior, o bună parte din rigorile adevărului, din certitudinea de sine și din singularitatea deschisă spre lume ale marii Poezii. Și mai cred că am dialogat cu hotărîrea senină și încrezătoare de a persevera întru umanitate.
[i] Text apărut iniţial în Die Tat (Zurich), 12 martie 1949. Am preferat pentru termenul german „Gegenlicht” utilizarea în traducere a neologismului „contre‑jour“, asimilat de limba română, echivalentului românesc „contralumină“.
[ii] Text apărut iniţial în Die Stimme (Tel‑Aviv), august 1970, p. 7.
