Anatomia banalității faptului cotidian

Stela, romanul scris de Simona Goșu, apărut la Editura Polirom în 2023, a avut parte de o primire entuziasmantă din partea cititorilor, dar și din partea criticilor literari. Nominalizat la mai multe premii literare naționale (Premiile Observator cultural pentru Proză, ediția 2024, Premiul Național pentru Proză al Ziarului de Iași, ediția 2024, Premiile Radio România Cultural, categoria Proză, ediția 2024, Premiul liceenilor pentru cea mai îndrăgită carte, FILIT 2024), romanul beneficiază și de recomandarea Gabrielei Adameșteanu. Deloc întâmplătoarea asocierea numelor celor două scriitoare, pentru că Dimineață pierdută și Stela au foarte multe în comun.

Cei care au citit cele două romane și au văzut și celebrul spectacol, care s-a jucat cu casa închisă ani la rând la Bulandra (cum se joacă Tatăl acum, la același teatru) înțeleg de ce fac această asociere, una de care m-am convins definitiv când am ajuns în sala de la Nottara și am văzut scena. Un interior de casă/apartament, cu un singur etaj, dar și cu o curte în spate, despre a cărei existență aflăm pe parcurs. Scena Sălii Horia Lovinescu nu e deloc generoasă, de aceea opțiunea echipei spectacolului pentru o segmentare a spațiului în regim de înălțime, dar și de adâncime, pare justificată. Nu mai apare la fel de bună soluția când curtea devine cartier(ul bucureștean), sau când pe culoarul strâmt din spatele scenei, care duce spre culise, stau îngrămădite cameramana și actrița; nu pentru că nu se evidențiază ideea claustrării, al destinului ratat sau al imposiblității anulării unor prejudecăți, ci pentru că funcțional, ideea nu mai are aceeași forță. Dacă în Dimineață pierdută avem o familie scăpătată, în Stela avem mai multe familii înstărite, care-și permit menajeră, Stela plimbându-se de la una la alta în timpul săptămânii. Confuziile pe care le face în ceea ce privește ce are de făcut concret – uită să pună lucrurile la locul lor, uită regulile casei etc.- o determină să ajungă să trăiască într-un fel de bulă suspendată, într-o lume a ei, din care nu vrea să iasă, dar în care nici nu au loc prea mulți dintre cunoscuții ei. Stela e o ființă care-și plimbă singurătatea dintr-o casă în alta, cred că asta a vrut să pună în evidență Gianina Cărbunariu prin modul cum a așezat personajele în diverse locuri din casa/apartament și prin felul cum a construit relațiile (ale personajelor între ele, dar și a personajelor cu spațiul).

Nu există prea mult trecut în Stela. Totul e la un timp prezent pe cât de coroziv, pe atât de nociv, pentru că contribuie din plin la creșterea sentimentului de singurătate absolută, dar și al izolării. Așezarea dialogurilor într-un etern prezent devine o opțiune demolatoare pe măsură ce spectacolul intră în partea a doua. Conflictele se știu deja, la fel și sursele acestora și deși se tot așteaptă punctele culminante, ele nu apar. Relațiile par că intră într-un fel de letargie, care nu știu cât e construită voit, sau cât e născută dintr-o dramatizare inadecvată. Cert e că senzația de plictis apare și e greu de anulat sau de ținut sub control. În Dimineață pierdută segementarea pe verticală era perfect justificată – jos familia, sus societatea. În Stela, pe culoarul de la etaj se plimbă personajele episodice, cele care sunt amintite, dar nu locuiesc acolo, sau cele care vin în vizită. Stela nu urcă scările decât o dată sau de două ori (dacă țin bine minte) și atunci ca să șteargă balustrada. E și aici un semn al unei ierarhii sociale, dar foarte greu detectabil de un spectator mai puțin avizat.

Marin Țane (Mihai Dinvale) e actor, deci repetițiile fac parte din viața lui. Stela (Ada Navrot) îl ajută adesea, multe scene din spectacol devenind spectacol în spectacol. Poate că ar fi trebuit puțin mai mult evidențiate, decupate toate acestea, astfel încât spectatorul să înțeleagă și pentru ce spectacol se repetă. Excelent jucată inocența Stelei, în realitate o falsă inocență, care o ajută să se protejeze de deziluzii. Mircea (Alexandru Jitea) e asistent de regie, sufleor și om bun la toate, un personaj jucat pe alocuri în cheie comică. O distribuție cu multe actrițe, din diferite generații, care fac parte din trupa Teatrului Nottara și care și-au probat profesionalismul până la acest spectacol de multe ori. O surpriză plăcută e Mihaela Subțirică în rolul Lăcrămioarei, care devine un personaj hieratic pe alocuri, o umbră în viețile celorlalți. Chiar dacă fiecare în parte joacă bine, cu accente de excelent pe alocuri, în final nu știu dacă spectatorii sunt absolut convinși că cineva anume se remarcă în mod special. Se prea poate să fie aici o decizie regizorală, care ține și de subiectul cărții – mediocritatea se aduce destul de greu în plan scenic – dar pentru mine nu e opțiune neapărat fericită această încercare a Gianinei Cărbunariu de a ilustra ideea de comunitate – disfuncțională, dar comunitate. Micile detalii își pierd forța în amalgamul de elemente de decor strecurate ici și colo în spațiu, se disipează energii în momentele cele mai puțin prielnice. Mașina și masa de călcat par singurele obiecte care apar și dispar cu rost, tocmai pentru că Stela e cea care le folosește. În rest, niciun personaj nu se evidențiază prin ceva anume, banalitatea fiind cheia construcției fiecărui profil în parte. Oameni obișnuiți, destine departe de orice notă de extraordinar; și, atunci, de ce să vezi Stela?

În ultimii ani, pe scenele din România s-au jucat multe texte românești contemporane, unele scrise special pentru a fi jucate, altele adaptate în diverse formule. Un interes din partea regizorilor și regizoarelor justificat/justificabil, până la un punct, din punctul meu de vedere. Când vezi zeci de spectacole care au ca temă disfuncțiile societății românești contemporane începi să te întrebi serios de ce să mai vii la teatru, când toate acestea sunt parte din viața ta cotidiană deja, știrile tv și mediul online rostogolesc (oricum) până la epuizare aceleași evenimente și idei. Teatrul e o oglindă a societății, nu neg această idee, dar poate că ar trebui să ne gândim și la ce facem cu această oglindă, astfel încât să nu rămânem în orizontul lui „avem o problemă, ce facem cu ea?”; punerea în evidență, arătatul cu degetul devin ineficiente, dacă nu sunt însoțite și o de invitație directă la reflecție: ce facem, ce avem de făcut astfel încât să schimbăm ceva în bine. Poate că n-ar trebui pierdută din vedere și discuția despre estetica constructului teatral, chiar dacă pare a fi un subiect de nișă. Nimic despre această invitație la reflecție în Stela, spectacolul intrat în repertoriul Teatrului Nottara în toamna anului 2024. Dacă în Dimineață pierdută avem personaje care-ți rămân în memoria afectivă, în Stela dimpotrivă, avem personaje care intră repede în marele anonimat. Societatea contemporană e una care nivelează foarte repede viețile oamenilor, dar nu știu dacă e o trăsătură pe care să vreau să o tot văd pusă în evidență în spectacolele de teatru.