E complicat pentru un cititor profesionist (ca mine) să citească literatură pentru copii, pentru că (uneori) nevoia de a căuta greșelile e mai mare decât nevoia de a se scufunda în poveste. Am rămas la finalul lecturii cu nedumerirea celui care era pregătit să facă comentarii pe marginea textului și n-a pus nici măcar o singură virgulă, atât de bine e pusă povestea în pagină. Sper ca dialogul cu Cătălin Pavel să vă stârnească curiozitatea vouă, cititori mari și mici.
***
Copilăria ca o hartă a cunoașterii – busola arată întotdeauna nordul. Pe harta asta, a copilăriei Sarei, ce găsim la/în nord? Dar pe harta copilăriei tale?
Nordul hărții unui copil, criteriul suprem de orientare, nu pot fi decît părinții care îl cresc sau părintele care îl crește. Pe de altă parte, însă, nordul e rece. Părinții trebuie să fie calzi, trebuie să fie sudul… Pot să fac și o mărturisire foarte concretă, pe harta copilăriei mele, lanțurile muntoase sînt din cărți, cîmpiile verzi sînt din bomboane de mentă, iar cerculețele orașelor sînt, toate, mingi mici sau mari.
În Muntele cu uși Sara, personajul principal (care nu e și povestitoare) este însoțită în permanență de o cămilă de pluș, pe numele ei Zaibaq. De unde până unde o cămilă? Care a fost jucăria copilăriei tale, Cătălin Pavel?
Copilăria mea a avut loc în preistoria recentă, la începutul anilor 1980. Despre jucăriile de-atunci e greu de vorbit în gălăgia gadgeturilor de azi, dar vreau să menționez ceva: abțibildurile. Trebuiau ținute cîteva minute în apă caldă, pînă se puteau dezlipi de pe coala lor și transfera, nițel strîmb, pe faianța din baie. Erau flori, fluturi și mașini, de un minim realism și spectral colorate. Dar mai ales, spre deosebire de autocolantele de azi, erau transparente. Cu alte cuvinte, nu puteau modifica lumea decît cu concursul ei. Trebuia ca suprafața care primea abțibildurile străvezii să fie de acord să le lase vizibile. Cînd le apucai cu două degete, se încrețeau imediat ca cearșaful scos din rîu de o spălătoreasă. Trebuia să ai dibăcia de a le întinde perfect în secunda crucială de imediat după aplicare, altminteri totul putea rămîne veșnic imperfect pe ușa albă a frigiderului. Dar ce vreau să zic este că „Muntele cu uși” este prima mea carte pentru care s-au făcut stickere. Asta e, pentru mine, consacrarea supremă! Le-au luat copiii la lansare, dar am luat și eu. Mi-am pus deja vreo patru pe mașină…
Despre cămile vă pot destăinui doar această convingere intimă – că asta speră măgărușii să devină cînd se fac mari.
Copilăria ca o călătorie între două tărâmuri – realitatea și închipuirea sunt cele două surse de informații atât de necesare dezvoltării imaginației unui copil. Cât de multă imaginație ai pus în Muntele cu uși și cât de multă realitate?
Realitatea are, conform ultimelor analize de laborator, mai multe fracții, una care ține de trafic, facturi și doctori, alta care ține de mișcările sufletului. O carte bună trebuie să vorbească despre toate fracțiile realității. Cred că nici în literatura pentru copii nu trebuie să uităm asta, chiar dacă bănuiesc că simțim presiunea tradițională de a păstra totul eteric și fantezist.
Pomenești de câteva ori despre republica copiilor. De ce republică și nu regat?
Deși copiii se joacă de-a regi, regine, prinți și prințese, lumea lor este fundamental egalitară. E dureros să recunoaștem că totuși pînă și în ea se nasc, înfricoșător de repede, clivajele care caracterizează societatea adulților. Iar noi ar trebui să facem ce depinde de noi încît această politizare a lumii copiilor să aibă loc cît mai tîrziu. Prin politizare înțeleg apariția unei conștiințe a criteriilor care duc la ierarhii și excluderi. Copiii sînt dintotdeauna conștienți de diferențele între ei, e clar, dar o vreme diferențele astea sînt doar o sursă de plăcere permanentă, iar apoi se întîmplă ceva și ele devin etichete.
Contrar așteptărilor (sau împotriva oricărei prejudecăți), tu reușești să scrii pe limba copiilor, cu alte cuvinte, să dai în mintea copiilor, fără nicio urmă de ridicol. Nu e de mirare, din moment ce lucrezi și cu copii de gimnaziu. Totuși, întrebarea mea rămâne și-și caută răspunsul: de unde nevoia de a scrie literatură pentru copii?
Am aflat abia scriind literatură pentru copii că aveam nevoie s-o scriu. Nici nu aș fi ajuns să mă ocup cu așa ceva dacă Lidia Bodea, director general al Humanitas, nu mi-ar fi spus că așteaptă o carte pentru copii de la mine. Țin minte aerul conspirativ și enigmatic cu care mi-a spus-o, ca și cum ar fi cunoscut un viitor pe care eu nu-l cunoșteam, ca și cum ar fi știut că în sinea mea eram convins că niciodată nu voi putea scrie așa ceva, dar și că, după mai mult de doi ani, într-un moment imposibil al vieții mele, mă voi pune brusc pe treabă.
Prima ta carte pentru copii, o poveste frumos ilustrată de Oana Ispir. Cum a fost colaborarea cu ea?
Printre puținele lucruri care mi-erau clare, în ciuda lipsei mele de experiență ca autor de literatură pentru copii, era acesta: că ilustrația este crucială – în toate privințele, un partener egal al textului în a crea, în sufletul copiilor, efectul de destinație exotică al lecturii. O carte pentru copii care nu creează efectul de „altă lume” este ca înghețata fără ciocolată. Ilustrațiile Oanei Ispir se potrivesc atît de bine textului, încît am început deja să uit propriile mele vizualizări mentale, din vremea cînd scriam. Aceste decoruri nu riscă de obicei să fie substituite de altele atunci cînd scrii proză pentru adulți, decît dacă, să zicem, romanul tău ar fi ecranizat. Ele reprezintă viața secretă a cărții pentru un autor, de nerepetat în mintea nici unui alt cititor. Pentru prima oară, deci, am de-a face cu o concurență pentru acest set de reprezentări originare, o concurență atît de bună, încît eu însumi sînt aproape gata să le adopt. De altfel, tot ce desenează și mai ales gravează Oana Ispir este cuceritor. Colaborarea noastră a fost, și ea, excelentă. De cîteva ori am propus mici modificări ilustrațiilor, cu inima strînsă că ea îmi va zice, așa cum era perfect îndreptățită s-o facă, ne sutor ultra crepidam. Însă cu o modestie nemaipomenită ea chiar s-a prefăcut că hm, da, e o sugestie interesantă…
„Ce facem aici, ne târguim?” e una din expresiile folosite de părinții Sarei. Răstălmăcesc sensul expresiei și te întreb: care e târgul tău preferat cu un copil? Cu alte cuvinte, ce dai unui copil și ce primești la schimb de la el?
Cititorul și scriitorul se întîlnesc doar în actul lecturii. (Credința de azi că ei se întîlnesc și la lansări de carte este de o mare naivitate.) Ceea ce primești de la cititor este înălțimea registrului în care lucrezi. Fie și absent, cititorul te obligă să ai, oricît de umilă ți-ar fi originea, ceva sînge albastru. Nivelul discursului tău crește, așa cum se rafinează, miraculos, manierele la masă cînd nu mănînci singur. Dar nici un cititor nu dă mai mult scriitorului decît cititorul-copil. Nu numai că știi că trebuie să-i oferi ceva perfect, dar el îți dă șansa să ieși în sfîrșit din matca ta adultă.
