Adolf H., două vieți
Eric-Emmanuel Schmitt
(roman)
Traducere din franceză și note de Doru Mareș
Cu o postfață inedită a autorului
Seria de autor Eric-Emmanuel Schmitt, colecţie coordonată de Denisa Comănescu
Într-un roman pasionant, exploziv, construit cu rigurozitate, Eric-Emmanuel Schmitt și-l alege drept protagonist pe „monstrul de evitat“ și constru¬iește două biografii paralele: una fidelă realității, romanul lui Hitler, mort în 1945 în Berlinul distrus de bombardamente, cealaltă, plăsmuită în întregime, povestea lui Adolf H., un pictor care, după Marele Război, frecventează avangarda din Montparnasse, ca într-un final să se stingă liniștit în 1970 la Santa Monica. Romanul e urmat de jurnalul autorului din perioada scrierii acestuia. Schmitt își exprimă aici anxietatea, îndoie¬lile, uneori chinul și oroarea pe care le-a încercat din momentul în care a decis să dea viața figurii celei mai sumbre din istoria recentă și până la ter¬minarea romanului. O carte extrem de incitantă, scrisă la înaltă tensiune, considerată cel mai bun roman semnat de Eric-Emmanuel Schmitt.
„Moralist, Eric-Emmanuel Schmitt își dedublează eroul pentru a reflecta asupra inocenței, vinii, libertății și responsabilității fiecărui individ. Un îndrăzneț număr de echilibristică. […] Departe de a urmări marile mo¬mente istorice ale Führerului, Schmitt îl evocă pe Hitler în 30 de scene intime ce aruncă o lumină ciudată și dură asupra secretelor vieții afective, sexuale și asupra caracterului personajului care se idolatrizează și încearcă tot¬odată să încarneze eroul nietzschean. Reușita acestui portret este uluitoare.“
Le Point
„Adolf H. Două vieți este un roman serios, grav, neliniștitor. Este un interesant mecanism literar, care forțează cititorul să-și pună întrebări, nu întotdeauna în mod fățiș, în legătură cu partea tenebroasă care zace în noi. Fiind o reflecție asupra răului, merită întreaga noastră atenție.“
Le Figaro Littéraire
Ce s-ar fi întâmplat dacă Hitler ar fi devenit pictor? Dacă, pe 8 octombrie 1908, Acade-mia de Arte Frumoase din Viena nu l-ar fi respins pe tânărul timid Adolf Hitler? O clipă care a schimbat nu numai cursul unei vieți, ci și mersul istoriei. Propunându-și să demonstreze că „nu ne naștem monștri, ci devenim“, Schmitt realizează un portret dihotomic, alternând biografia istorică cu biografia imaginară a pictorului Adolf Hitler. Autorul conturează astfel două fețe ale aceluiași om, două destine. Pe de o parte, destinul tânărului Hitler, care, rămas orfan și sărac, vrea să devină pictor, însă este respins. Acest eșec, precum și experiența răz¬bo¬iului îl marchează, transformându-l într-un personaj plin de ură și ranchiună. Pe de altă parte, destinul tânărului Adolf H., care este admis la Academia de Arte Frumoase și care îl cunoaște pe Freud. Marele Război îl tulbură profund, devine pictor, locuiește la Paris, unde îi întâlnește pe André Breton, Man Ray și pe alți suprarealiști și asistă la ascensiunea omonimului său.
În seria de autor „Eric-Emmanuel Schmitt“ au apărut: Milarepa, Domnul Ibrahim și florile din Coran, Oscar și Tanti Roz, Copilul lui Noe, Viața mea cu Mozart, Secta Egoiștilor, Evanghelia după Pilat, Cea mai frumoasă carte din lume și alte povestiri, Visătoarea din Ostende, Pe când eram o operă de artă, Concert în memoria unui înger, Cei doi domni din Bruxelles, Elixirul dragostei, Otrava iubirii, Femeia în fața oglinzii, Noaptea de foc și Adolf H. Două vieți.
Eric-Emmanuel Schmitt s-a născut pe 28 mar¬tie 1960 la Lyon. În 1983 absolvă cursurile pres¬tigioasei École Normale Supérieure cu o diplomă în filozofie. Trei ani mai târziu obține titlul de doctor în filozofie. Debutează în 1991 cu o piesă de teatru, Noaptea de la Valognes. Îi urmează Vizitatorul, care îi aduce consa¬crarea și pentru care este distins cu trei pre¬mii Molière, Variațiuni enigmatice, Libertinul etc. În 1994 îi apare primul roman, Secta Egoiș¬tilor, dar scrie în continuare piese de teatru care fac săli pline în Franța și în străinătate. În 2001 este recompensat de Academia Fran¬ceză cu Grand Prix du Théâtre pentru întreaga activitate. De același succes răsunător se bu¬cură și romanele sale Evanghelia după Pilat (2000), Adolf H. Două vieți (2001), Pe când eram o operă de artă (2002), precum și eseul Viața mea cu Mozart (2005). Volumele care alcătuiesc „Ciclul invizibilului“ —Milarepa (1997), Domnul Ibrahim și florile din Coran (2001), Oscar și Tanti Roz (2002), Copilul lui Noe (2004), Luptătorul de sumo care nu se putea îngrășa (2009) și Cei zece copii pe care doamna Ming nu i-a avut niciodată (2012) —s-au aflat luni întregi pe listele de bestselleruri din numeroase țari. Eric-Emmanuel Schmitt este autorul a cinci volume de povestiri, Cea mai frumoasă carte din lume și alte povestiri (2006), Visătoarea din Ostende (2007), Con¬cert în memoria unui înger (2010), distins cu Premiul Goncourt pentru nuvelă, Cei doi domni din Bruxelles (2012) și La vengeance du pardon (2017). În 2008 publică romanul Ulysse from Bagdad, în 2011, Femeia în fața oglinzii, în 2013, Papagalii din Piața Arezzo, în 2014, dipticul Elixirul dragostei și Otrava iubirii, în 2015, Noaptea de foc, iar în 2016, L’homme qui voyait à travers les visages. Lui Eric-Emmanuel Schmitt i s-au decernat peste 20 de premii și distincții literare, în 2001 pri¬mind titlul de Chevalier des Arts et des Lettres. Cărțile lui sunt traduse în peste 40 de limbi.
– Fragmente –
— Adolf Hitler: respins.
Verdictul a căzut ca o riglă de oțel peste mâna unui copil.
— Adolf Hitler: respins.
Cortină de fier. S-a sfârșit. Mai departe nu se trece. Caută-n altă parte. Afară.
Hitler s-a uitat în jur. Zeci de adolescenți cu urechile stacojii, cu maxilarele încleștate, întinzându-se pe vârfurile picioarelor, cu subsuorile asudate de groază, îl ascultau pe slujbașul care le depăna destinul. Nimeni nu-i dădea tânărului atenție. Nimeni nu remarcase enormitatea care tocmai fusese anunțată, catastrofa care sfârtecase holul Academiei de Arte Frumoase, deflagrația care străpunsese universul: Adolf Hitler respins.
În fața indiferenței lor, Hitler aproape că se îndoia de cele auzite. Sufăr. O spadă înghețată mă sfâșie din piept până-n măruntaie, sângele mi se scurge din vene și nimeni nu-și dă seama de asta? Nimeni nu vede nenorocirea care mă apasă? Sunt singurul de pe acest pământ care trăiește la o asemenea intensitate? Oare trăim pe aceeași lume?
Individul acela terminase de citit rezultatele. Și-a îndoit hârtia și a surâs în gol. Un deșirat gălbejit, ascuțit ca un briceag, cu picioarele și mâinile anchilozate parcă, interminabile, stângace, aproape independente de trup și abia ținându-se, nesigure, de acesta. A părăsit estrada alăturându-se colegilor săi, cu misiunea îndeplinită. Nu arăta ca un călău, doar avea mentalitatea unuia. Convins că enunțase adevărul. Un cretin care se teme și de un șoarece, dar care, totuși, nu avusese nici o ezitare în a pronunța, calm, fără să șovăie: „Adolf Hitler: respins“.
Și anul trecut anunțase aceeași oroare. Numai că anul trecut nu era la fel de grav: Hitler nu studiase îndeajuns și se prezenta pentru prima oară. Astăzi în schimb, aceeași frază devenea o condamnare la moarte: nu putea participa la concurs de mai mult de două ori.
Hitler nu-l pierdea din ochi pe slujbașul care râdea acum dimpreună cu supraveghetorii din sălile de examen de la Academie, niște lungani de treizeci de ani în bluze cenușii, niște babalâci după părerea lui Hitler, care nu avea decât nouăsprezece. Pentru ei era o zi ca oricare alta, o nouă zi, o zi care le justifica salariile la sfârșit de lună. Pentru Hitler, era cea din urmă zi a copilăriei, ultima în care mai îndrăznea să creadă că visul și realitatea puteau sălășlui împreună.
Holul Academiei se golea încet, asemenea unui clopot din bronz care dă drumul dangătelor, răspândindu-le asupra întregului oraș. Tinerii se îndreptau către cafenelele din Viena pentru a-și trăi bucuria admiterii sau tristețea eșecului.
Numai Hitler a rămas pe loc, imobil, doborât, alb ca varul. Dintr-odată, s-a văzut din exterior, ca un personaj de roman: e orfan de tată de ani de zile, și de mamă de iarna trecută, nu mai are decât o sută de coroane în buzunar, trei cămăși și o ediție completă din Nietzsche în geamantan, sărăcia se instalează de-odată cu frigul și tocmai i s-a refuzat dreptul de a învăța o meserie. Ce-i mai rămâne? Nimic. Un fizic ciolănos, picioare foarte lungi și mâini foarte scurte. Un prieten, căruia nu va îndrăzni să-i mărturisească eșecul, într-atât se fălise că va reuși. O logodnică, Stefanie, căreia îi scrie adesea și care nu-i răspunde niciodată. Hitler se vede așa cum este și i se face milă de el însuși. Și e cel din urmă sentiment pe care ar fi dorit să și-l inspire.
Paznicii de la Academie se apropie de adolescentul în lacrimi. Îl invită cu ei la o ciocolată, în ghereta portarului. Tânărul se lasă dus, continuând să plângă în tăcere.
Afară, soarele strălucește vesel pe cerul de un albastru curat, brăzdat de păsări. Hitler privește pe fereastră spectacolul naturii și nu mai înțelege nimic. Așadar, nici oamenii și nici natura? Nimeni nu e la unison cu durerea mea?
Hitler își bea ciocolata, mulțumind frumos paznicilor pentru a-și lua rămas-bun. Bunăvoința lor nu a avut darul de a-l consola: ca toate manifestările oamenilor, și aceasta este una generală, de principiu, bazată pe valori, fără a i se adresa lui în mod special. N-are nevoie de ea.
Părăsește Academia de Arte Frumoase cu pași mărunți și capul între umeri, spre a se pierde în mulțimea Vienei. Orașul acesta care fusese cândva magnific, liric, baroc, imperial, scenă a tuturor speranțelor lui, devenise acum cadrul strâmt al înfrângerii sale. Așa că mai ținea oare la el? Mai ținea încă la sine însuși?
Iată ce s-a întâmplat în acel 8 octombrie 1908. Un juriu format din pictori, gravori, desenatori și arhitecți tranșaseră fără ezitare cazul acestui tânăr. Trăsătură stângace. Compoziție confuză. Necunoașterea tehnicilor. Imaginație comună. Nu le-a luat decât un minut, pronunțându-se fără scrupule: acest Adolf Hitler nu avea nici un viitor.
Ce s-ar fi întâmplat dacă Academia de Arte Frumoase ar fi luat o altă decizie? Unde s-ar fi ajuns dacă, exact în acea clipă, juriul l-ar fi acceptat pe Adolf Hitler? Acea clipită ar fi schimbat cursul unei vieți, dar, în aceeași măsură, cursul istoriei. Cum ar fi arătat secolul douăzeci fără nazism? Ar mai fi avut loc un al Doilea Război Mondial cu cincizeci și cinci de milioane de morți dintre care șase milioane de evrei într-un univers în care Adolf Hitler ar fi fost pictor?
*
— Adolf H.: admis.
Un val de căldură l-a copleşit pe adolescent. Torentul de fericire se rostogolea prin el, îi inunda tâmplele, fremătându-i în urechi, îi umfla plămânii și îi răscolea sufletul. O clipă lungă, plină și intensă, mușchi încordați, o crampă extatică, bucurie pură asemenea primului său orgasm accidental de la treisprezece ani.
Pe când valul se domolea și își venea în fire, Adolf H. și-a dat seama că era ud leoarcă. O sudoare gălbuie a făcut ca hainele să-i devină lipicioase. Nu avea îmbrăcăminte de schimb. Dar ce mai conta: fusese admis!
Slujbașul și-a îndoit hârtia și i-a făcut cu ochiul. Adolf i-a răspuns cu un zâmbet cutezător. Așadar, și micii funcționari, chiar și supraveghetorii, nu numai profesorii, îl primeau cu bucurie la Academie!
Adolf H. s-a întors, observând un grup de băieți care se felicitau. S-a apropiat fără ezitare și le-a întins mâna.
— Bună ziua, sunt Adolf H. Tocmai am fost și eu admis.
Cercul s-a lărgit pentru a-l primi. Zarva sporea. S-a pornit o farandolă de îmbrățișări, de zâmbete, de nume care se pronunțau pentru întâia dată și pe care nu aveai cum să le reții, însă vor avea tot anul la dispoziție pentru a se cunoaște mai bine…
Era toamnă, numai că această zi avea răcoarea adevăratelor începuturi, iar soarele, acum de partea lor, părea că zâmbește pe cerul de un albastru definitiv.
Băieții vorbeau toți în același timp, nimeni nu asculta pe nimeni, fiecare se auzea numai pe sine, însă asta însemna a-i asculta și pe ceilalți, pentru că toți cei admiși exprimau aceeași bucurie.
Unul dintre ei a reușit totuși să pună capăt vacarmului, urlând către ceilalți că ar trebui să meargă să sărbătorească evenimentul la Kanter.
— Haide!
Adolf s-a strecurat afară împreună cu ei. Era solidar. Făcea parte din grup.
Când să treacă pragul Academiei, a observat în spatele lui un băiat stând nemișcat, singur în mijlocul holului imens, care plângea în tăcere cu lacrimi amare.
Pe lângă Adolf H. a adiat o undă de milă, a mai avut timp să-și spună „săracul“, după care l-a cuprins un puternic sentiment de fericire, un al doilea val devastator, încă și mai puternic decât primul, căci de data asta era vorba despre o plăcere profundă, sporită, una dublă: plăcerea de a fi reușit, alături de aceea de a nu fi eșuat. Adolf H. descoperea că bucuria se oțelește prin nenorocirea semenului.
S-a alăturat colegilor. Oare vienezii realizau, în această după-amiază, că vedeau trecând un grup de tinere genii? „Răbdare, și-a zis Adolf, într-o zi își vor da seama.“
Strigătele și veselia spumegau pe sub tavanul tavernei Kanter, în timp ce berea curgea în valuri mari în halbe. Adolf H. bea cum nu o mai făcuse vreodată. În seara asta, era cu adevărat bărbat. El și noii săi prieteni își spuneau unii altora ce mari artiști aveau să fie, cum vor ajunge, fără îndoială, să-și marcheze secolul, ajungând chiar să-și vorbească de rău înaintașii. Era o seară istorică. Adolf H. bea din ce în ce mai mult, bea de parc-ar fi cântat, pentru a fi la unison cu ceilalți, pentru a se contopi cu ei.
Era pentru prima dată în viață când nu se ridica împotriva celorlalți, ci într-un glas cu ei. Se știa pictor de ani și ani, nu se îndoise niciodată de asta, totuși de când cu eșecul de anul trecut aștepta ca realitatea să-i dea dreptate. Și uite! De acum totul se potrivea! Fusese reintegrat în acest univers, fusese recunoscut drept ceea ce se visa! Viața se arăta dreaptă și frumoasă. Începând din această seară își putea permite să aibă prieteni.
Și a continuat să bea.
După ce au pus țara la cale, au ajuns să-și povestească de unde era fiecare și ce făceau familiile lor. În momentul în care i-a venit rândul, Adolf a simțit o puternică nevoie de a urina și a zbughit-o spre toaletă.
Lichidul din el stropea cu putere faianța, se pișa vârtos, se simțea invulnerabil.
În oglinda verzuie și pătată, își admira noua figură de student admis la Arte Frumoase: i se părea că lucrul acesta era vizibil deja, că avea o strălucire nouă în ochi, o scânteiere cum nu mai avusese până atunci. Se studia cu satisfacție, pozând pentru sine, se privea cu ochii posterității, Adolf H., marele pictor…
O durere însă i-a paralizat fălcile, a făcut spume la gură și s-a năpustit deasupra chiuvetei. Umerii i-au fost zguduiți de spasme, hohotele de plâns i-au pustiit chipul: gândul îl purtase spre mama sa.
Mămica… Ah, ce mulțumită ar fi fost în seara asta! S-ar fi simțit atât de mândră! L-ar fi strâns la pieptul ei bolnav.
Mamă, sunt admis la Academie.
Își imagina limpede bucuria mamei și, când se gândea la asta orfanul simţea cum îl învăluie întreaga dragoste maternă.
Mamă, sunt admis la Academie.
O repeta încetișor, ca pe o incantație, în timp ce furtuna se stingea.
După care s-a întors la prietenii săi.
— Adolf, unde-ai fost? Ai vomitat?
Îl așteptaseră! Îi spuneau Adolf! Își făcuseră griji pentru el! Adolescentul era atât de emoționat, încât a deschis imediat gura:
— Cred că astăzi nu se mai poate picta ca acum douăzeci de ani. Existența fotografiei ne silește să ne concentrăm asupra culorii. Culoare care nu cred că trebuie să fie naturală!
— Ce? Nicidecum. Meyer susține…
Și conversația a izbucnit din nou, în trombă, capricioasă, ca focul zdravăn dintr-un șemineu. Adolf se înflăcăra pentru idei pe care nu le avusese niciodată, nici măcar cu cinci minute mai înainte, se lansa în noi teorii pe care le categorisea imediat ca definitive. Ceilalți reacționau vehement.
În scurtele momente de tăcere, Adolf H. nu-și asculta codiscipolii, visând cu voluptate la scrisorile pe care urma să le scrie a doua zi: una logodnicei sale, Stefanie, care de-acum nu va mai avea nici un motiv să se arate atât de sfidătoare, una mătușii Johanna, care nu a crezut niciodată în talentul lui de pictor, una tutorelui său, Mayrhofer, care își permisese să-l sfătuiască să-și caute „o meserie adevărată“, una surorii sale, Paula, puștoaica obraznică și nasoală pentru care nu simțea decât indiferență, dar care trebuia totuși să realizeze ce mare om era fratele ei, apoi o scrisoare profesorului Rauber, imbecilul care-i dădea note mici la desen, dar și profesorului Krontz, care, în liceu, își permisese să-i critice îmbinarea culorilor, acelui institutor din Linz care îl umilise, pe când avea opt ani, arătând întregii clase frumosul său trifoi roșu cu cinci foi… Bucuria îi aranja cu grijă scrisorile, așa cum se pregătește tragerea la țintă, misivele fiindu-i tot atâtea arme destinate să-i rănească pe cei care nu crezuseră în el. Îl încerca o încântare feroce de a exista. În seara asta se simțea bine, dar mâine se va simți și mai și, făcând rău celorlalți. A trăi înseamnă a ucide un pic.
Astfel, în acel 8 octombrie 1908, în sunetul încărcat de alcool al muzicii de pahar din taverna Kanter, chiar dacă nu realizase încă nici cea mai mică operă importantă și nu câștigase decât dreptul de a învăța să picteze, tânărul Adolf H. tocmai străbătuse o etapă esențială fără de care nu poate exista un artist: se considera pentru totdeauna centrul universului.
JURNALUL ROMANULUI
ADOLF H. DOUĂ VIEŢI
toamna 2000 – vara 2001
Decizia e luată: după Isus, Hitler. Întunericul urmează luminii. Întrucât în Evanghelia după Pilat am studiat ispita iubirii, este necesar să mă apropii, acum, de ispita răului. Cum într-ale omenescului, și nu în afara lui locuiesc și Isus, și Hitler, umanismul meu nu va exista decât cu prețul acestei duble cercetări. Nu se pune problema să-mi provoc o plăcere, am nevoie să mă înțeleg. După ceea ce mă atrage, voi descrie ceea ce-mi repugnă.
Eroarea, în privința lui Hitler, vine din faptul că este luat drept un individ excepțional, un monstru dincolo de orice limită, un barbar fără egal. Or, nu este vorba decât despre o ființă banală. Ca răul de banală. Ca tine și ca mine de banală. Ai fi putut fi tu, aș fi putut fi eu. De altfel, cine știe dacă, mâine, nu cumva chiar eu ori tu vom fi? Cine se poate considera definitiv la adăpost? La adăpost de un raționament fals, de simplism, de încăpățânare sau de răul făcut în numele a ceea ce am crede că este binele?
În ziua de azi, oamenii îl caricaturizează pe Hitler pentru a se disculpa pe ei înșiși. Încărcarea este invers proporțională cu descărcarea. Cu cât este mai diferit, cu atât le seamănă mai puțin. Toate discursurile lor se reduc la a afirma cu tărie „nu despre mine este vorba, e nebun, e pătruns de geniul răului, e pervers, pe scurt, nu are nici o legătură cu mine“. Periculoasă naivitate. Suspect angelism.
Așa arată capcana definitivă a bunelor intenții. Bineînțeles, Hitler s-a purtat ca un ticălos și a dat dreptul mai multor milioane de oameni să se poarte tot ca niște ticăloși, bineînțeles că rămâne un criminal de neiertat, bineînțeles că îl urăsc, că mă îngrețoșează, că îl detest, dar nu-l pot da afară din cadrul omenirii. Și dacă este o ființă omenească, atunci este aproapele, nu departele meu.
Cei din jur opun o mare rezistență proiectului meu. Numai Bruno M. mă înțelege și mă încurajează. Ceilalți, în frunte cu Nathalie B., încearcă să mă convingă să renunț.
— Nu-ți poți asocia numele cu cel al lui Hitler.
— A vorbi despre Hitler nu înseamnă a deveni hitlerist.
— Știu că nu ești nazist, dar ceilalți, cititori grăbiți, jurnaliștii…
— Temerile tale sunt aberante! Nu trebuie să fii negru pentru a lupta împotriva rasismului și nici femeie pentru a ține cuvântări feministe. Dac-ar fi să mă iau după tine, nu mi-ar mai rămâne decât să-mi trag un glonț în cap!
— Nu contează. De subiectul ăsta nu trebuie să te atingi, o să faci praf și cariera ta, și prietenia noastră.
— Atitudinea ta îmi confirmă că am dreptate: Hitler rămâne un subiect tabu. Deci voi trece la analiza acestui tabu. Vreau să înțeleg.
— Să-l înțelegi pe Hitler? Îți dai seama ce spui?
— Nathalie, a înțelege nu înseamnă a justifica. A înțelege nu înseamnă a ierta. Numai înțelegând intim, profund dușmanul te poți bate cu el.
— Eric, săracul de tine, n-o să ajungi tu niciodată să-l înțelegi pe Hitler.
— De ce?
— Fiindcă nu ești ca el.
Un singur lucru mă tulbură în acest dialog al surzilor: voi reuși oare să înțeleg acea ființă pe care o detest? Sper. Asta mi am propus.
Hitler este în același timp în afara și înlăuntrul meu. În afară, într-un trecut încheiat, din care nu au mai rămas decât cenușă și mărturii. Înlăuntru, fiindcă e un om, unul dintre cei care aș putea fi chiar eu și pe care trebuie să-l pricep.
