Acceptare și refuz

Poți trăi toată viața cu un singur regret?! În spectacolul 8 tați, regizat de Irisz Kovacs, ni se prezintă regretul uriaș al protagonistei, Nico Katz, de a nu-și fi întâlnit nicodată tatăl. Spectacolul începe și se termină cu momentul tensionat al fetei așteptând la ușa tatălui său, ,,procreatorul”. Poate momentul ideal va veni acum, mai târziu sau peste un an. Cine știe?!

Nico este atât de absorbită de golul lăsat de figura paternă, încât neglijează complet relația cu mama sa, Rosa, pe care o respinge vizibil, afirmând chiar că nu mai e mama ei. Afirmarea lui este negarea ei și viceversa. Comunicarea ajunge să se manifeste doar prin certuri și reproșuri. Când Nico îi adresează întrebări într-un mod insistent despre „marele absent”, mama preferă să mențină subiectul tabu. La 15 ani, îi interzice să cânte prin casă melodii despre iubirea ideală sau care îi aminteau de el, conținute de discurile dosite într-o cutie în pod.

După discuția de mică, purtată cu mama ei despre bărbați, noul soț al mamei sale, Marudur, care ajunsese să-i fie ca un tată, o dezamăgește iar. Astfel, singura ei evadare este cea a găsirii unei noi ,,familii”, respectiv o gașcă de bandiți. Nico încearcă până și o familie americană perfectă, ca din filme, însă un an ,,trece repede”. Acum, prietenii ei cei mai buni sunt Johnny Cash, „un ratat care scrie despre dragoste”, și Herman Hesse, „un descendent al lui Tolstoi și Ghandi”.

Senzația de nimicnicie și de neputință – ,,Nico se simte brusc mică în casă” – o blochează, iar aceasta nu poate evada din spirala ghinionului, ,,repetând istoria” mamei, la 19 ani. Tragedia este marcată atât de relația problematică dintre mamă și fiică, cât și de epilepsia Rosei, agravată de teama pentru Nico. Și lumea încă se mai întreabă de ce e așa de serioasă…

Spectacolul ne demonstrează că trebuie să prețuim ce avem, chiar dacă acel lucru pare uneori nesemnificativ. Și ne-o spune într-un mod simplu, cu un decor auster și grăitor, în egală măsură. El prinde viață prin jocul de lumini și prin mișcarea ce amintește de jocul de copii – ieșitul/intratul actorului din/în casă, prin deschiderea/închiderea acoperișului. Un pic de magie ce are loc chiar sub nasul spectatorului. Un adevăr grav spus tranșant, fără patetism, chiar cu puțină ironie.

Componenta ludică atenuează drama individuală. Viziunea regizorală redă o poveste simplă, relativ comună, într-un mod emoționant și particular. Aici, iubirea plutește undeva între închipuire și minciună. Doar Johnny Cash sau arta în general/ muzica/ teatrul ne poate trezi de la realitatea crudă, ne redă speranța.

Sofia Catarina Șerbu, clasa a XI-a, C.N.„B.P. Hasdeu” Buzău