Viața doare…

Absintul este o băutură foarte puternic alcoolizată, căreia i se mai spune Zâna Verde, datorită culorii ei intense – un foarte frumos verde smarald. Zâna Verde are cam 70 de grade alcool şi, în unele ţări, a fost interzisă, cu toate că nu există certitudinea că această băutură ar fi mai puternică decât altele, că ar avea efectul unui stupefiant. Băutură alcoolică tare, amară, preparată cu uleiuri de pelin, anason și alte plante aromatice, absintul ar putea induce o stare de agresivitate. Adevărul este însă că această licoare bahică are propria mitologie. Multe dintre lucrurile care se spun despre absint nu sunt, evident, adevărate.

Unor artişti le plăcea, în celălalt secol, să bea absint, poate pentru că se credea că o anumită substanţă din pelin (numită tujon), ingredient important în producerea absintului, stimulează activitatea receptorilor neuronali, producând efecte halucingene. În viaţa boemă, orice stimulent al creativităţii era căutat cu fervoare – Ernest Hemingway, James Joyce, Charles Baudelaire, Henri de Toulouse-Lautrec, Amedeo Modigliani, Pablo Picasso, Vincent van Gogh, Oscar Wilde, Marcel Proust, iată câţiva artişti cărora le plăcea absintul.

Câteva secunde, direct pe cortină, ca pe un cer senin, sunt proiectate steluţe. După ridicarea cortinei înţelegi, brusc, că spectacolul te va aruncă într-un spaţiu emoţional tensionat la maximum. Decorul este rece, gri, compus, în esenţă, doar dintr-un perete cu trei tăieturi geometrice – o fereastră, plasată foarte sus, gura unui cuptor, într-un crematoriu, şi o uşă, cea prin care intră şi ies tot timpul personajele, pentru a reconstitui anumite momente-cheie din viaţa unei tinere. În primele clipe, tot ce vezi din sală, ca spectator, este talpa unor bocanci negri, de mărime mică, ieşind din faldurile unei rochii de mireasă. Corpul fetei, întins pe un pat mortuar, nu se vede, îngropat cum este în mulţi metri de voal.

Aş spune că spectacolul ar trebui să aibă un avertisment, referitor la vârsta spectatorilor – subiectul morţii şi, mai ales, al sinuciderii, este foarte sensibil. Am avut lângă mine un copil de vreo 12 ani care s-a tot răsucit în scaun, ferindu-şi privirea la anumite scene. M-a întrebat, de câteva ori, dacă spectacolul este bun. Pur şi simplu, nu-l înţelegea. Şi avea dreptate – spectacolul este foarte bun, însă este clar adresat unui anume gen de public, pregătit pentru o asemenea operaţie pe viu, fără pic de anestezie.

Intrările şi ieşirile din scenă sunt spectaculoase, uneori suprarealiste, creând impresia unui delir. O secvenţă de dans poate reprezenta, simbolic, aproape orice element de tip traumă din registrul violenţelor de tot felul, de la cea fizică, la cea emoţională. Corpurile se mişcă spasmodic, aritmic, pe ritmuri înnebunitoare, în lumina stroboscopică a unui bar-morgă-apartament. Machiajul personajelor este foarte puternic– ochi încercănaţi, pete negre pe chip, păr răvăşit, haine stridente, contribuind la impresia de înfăţişare nevrotică. „Viaţa doare”, spune, la un moment dat Karolina, căutând un refugiu. Luciditatea îi sporeşte suferinţa – aşa cum se vede din bucăţile de film, proiectate pe fundal, pentru a completa imaginea personajului.

Problematica piesei scrise de autoarea poloneză Magda Fertacz propune o coborâre în infernul personal, zona aceea greu de controlat, care exercită asupra fiinţei nevrotice o fascinaţie maladivă. Magda Fertacz este absolventă de Jurnalism la Universitatea din Varşovia, este cunoscută, în mediul literar polonez, pentru piese ca Praf (2008), Trash Story (2008), Balonaşe albe (2010). Absint (2005) oferă multe posibilităţi de ieşire din stereotipurile teatrului contemporan, prin complexitatea subiectului şi a rolurilor, de altfel, jucate foarte convingător de tinerii actori. Îi crezi, te emoţionezi, ajungi să le fii aproape.

În piesa regizată inspirat de Ilinca Anamaria Prisăcariu, absintul este un simbol al vieţii intrate în derivă. Amărăciune este din plin în sufletul unei tinere care consideră că „n-a învăţat să trăiască înainte să moară”. Poate că mediul în care trăieşte Karolina (Anamaria Feraru) nu este mai toxic decât altele, numai că ea nu este suficient de puternică pentru a rezista suferinţei psihice. Durerea ei este invizibilă pentru ceilalţi. Prietenii sunt la fel de neajutoraţi ca ea, iar părinţii nu înţeleg nimic din toată drama fetei. Părinţii au propriile probleme: sunt nefericiţi, violenţi, frustraţi, li se pare că ei au făcut totul pentru un copil care se dovedeşte nerecunoscător. Karolina aude tot timpul reproşurile mamei (Andreea Şuilea) şi, mai ales, ale tatălui (Vlad Brumaru) – „Eşti o dezamăgire pentru mine”, „Eşti o ruşine!”.

Tot ce nu-şi spun Karolina şi părinţii ei în timpul vieţii, apucă să-şi spună înainte ca trupul tinerei să devină cenuşă, într-un dialog halucinant în care se trece frecvent din lumea celor vii în lumea celor morţi, şi invers, prin zidul argintiu în care se deschid cele trei „porţi” simbolice. „M-ai creat din slăbiciunile tale!”, îi reproşează Karolina tatălui ei. Adevărul este că fata nu a simţit iubirea părinţilor ei niciodată, nu le-a văzut bucuria de a fi împreună. Le-a simţit, în schimb, nefericirea, pe care ea, ca orice copil din familii disfuncţionale, a proiectat-o asupra propriei vieţi. Căsătoria lor fusese un fel de pedeapsă, pe care o purtaseră cu ei, prin ani, pentru binele fetei. O greşeală imensă, plătită în ziua în care, la propria nuntă, Karolina se sinucide premeditat. De ce?! Fiindcă „viaţa doare”!

Există o tentaţie a suferinţei, de care fiinţele cu fond emoţional instabil nu se pot apăra îndeajuns. Piesa, în sine, este o autopsie, o scoatere la lumină şi o cercetare atentă, ca sub un microscop, a emoţiilor negative acute – spaimă, nelinişte, anxietate. Scenariul prezintă faptele, într-o cronologie inversă, fără să caute explicaţii. Doar părinţii, rămaşi singuri fără singurul copil, nişte „orfani”, mai au această preocupare, de a înţelege ceva ce este de neînţeles: „Ce n-a fost bine?!”. Poţi să identifici, evident, anumite cauze care determină comportamentul suicidal, la o vârstă foarte tânără: ereditatea, lipsa valorilor şi a vieţii spirituale, părinţi abuzivi, un dezechilibru chimic din organism, consumul de droguri, o traumă netratată la timp etc. În cazul Karolinei, toate acestea pot fi luate în considerare ca posibile cauze ale dezechilibrului psihic.

În regia tinerei Ilinca Anamaria Prisăcariu, acest spectacol, prezentat în cadrul Festivalului Săptămâna Teatrului Tânăr, din perioada 10-15 noiembrie 2018, de la Buzău, aduce în atenţia spectatorilor o problemă-tabu. Despre suferinţa psihică nu se vorbeşte deschis, cum nu se întâmplă, de fapt, nici cu suferinţa psihică, teme indezirabile. Deschiderea acestui subiect este ca deschiderea unei răni: oamenilor obişnuiţi le creează o senzaţie teribilă de disconfort. De aceea, problema este fie trecută sub tăcere şi ignorată, fie văzută ca o „ruşine”, de care ar fi bine să te distanţezi cât se poate de repede. Avertisment: „Viaţa doare!”.