27 de pași – Hagiografia unui erou disfuncțional

În The Denial of death, Ernest Becker scrie despre faptul că nici un copil fericit nu a devenit cu voia lui excepțional. Nimeni nu a vrut să alerge ultramaratoane, nu a făcut companii de top până la 30 de ani, nu a dansat până la sânge în poante. Excepționalii, în încercarea de a fugi de sine, au început afaceri, au devenit idoli. Unii au fost atât de buni la alergat că au alergat de trei ori în deșerturi arctice. Perfecționiști, până la capăt, alții au intrat în închisori de maximă securitate, unde exactitatea singurătății era și ea, excepțională.

Pentru un om care a fugit atât de mult de demonii săi sau cu ei împreună, e uimitor faptul că a scris o carte în care să-i cheme la apel. Poate s-a gândit că n-o va citi nimeni – cine ar citi cartea unui „Nimeni în drum”? Ei bine, ea este citită de amatorii de istorii ale transformărilor uluitoare, ale răscumpărărilor sociale, de optimiști incurabili. Cu toate acestea, meritul acestei confesiuni nu este că a scuturat activitatea editorială autohtonă, sau că a demitizat confesiunile ultimilor 20 de ani de tipul „Și tu poți!”, sau că a promovat alergatul. Meritul ei este că e frumos scrisă: sacadat, coerent, cu istorii duse până la capăt, unele de un simbolism pregnant, dar care nu sunt doar parabole ale pierderii și regăsirii, ci și ale descoperirilor.

Departe de a fi o pocăință publică, transformarea hagiogafică a lui Tibi Ușeriu este atât de întrețesută cu portretul social și psihologic al istoriei țării sale, încât rezultatul este nu doar memoriu foarte bun, dar autentic, cu umor, profund neliniștitor și cu mult suflet. Despre vise de copil, despre despărțiri dureroase, memorii grele, controversate, moșteniri culturale pe care alegem să le uităm, despre speranță și autocunoaștere câștigată la greu, în fiecare pagină, pas, metru sau kilometru. Despre cum de-a lungul istoriei, s-a râs diferit, vorba lui Liiceanu.

„Gran Canaria era un loc atât de magic, încât până și cele mai rele lucruri care ți se puteau întâmpla caolo erau frumoase… Ne-am uitat unul la altul și am izbucnit într-un râs nebun. Doi proști din galeria alba-neagra a lui F, în chiloți și desculți, abandonați pe un vârf de munte. O zi perfectă pe o insulă perfectă!”

„Mi-am amintit în schimb, de vecinul acela cretin și de oaia lui, care dimineața era bine-merci, în staul, lângă celelalte oi. Dobitocul ori se încurcase la numărătoare, ori oaia a apărut imediat după ce am pornit eu. Nimeni nu va ști vreodată. Am umblat toată noaptea aiurea, ca să nu mor de frig. Dimineața am scăpat nebătut și m-am bucurat ca un copil prost ce eram. N-am murit atunci, n-o să mor nici acum. Atunci eram doar o slugă, acum sunt un om liber. Asta e o mare diferență.”

Aceste memorii sunt echivalentul literar al unei tăieturi de hârtie: e rapidă, este adâncă și durerea rămâne cu tine zile întregi după ce ai citit-o. Plină de simboluri frumos ascunse, sau date pe față, Tibi Ușeriu reușește să facă din alb un călău estetic, asemenea lui Jack London în „Colț Alb”. Alături de cei 27 de pași, lungimea libertății în 9 ani de închisoare, avem doi gardieni numerologici, cu o bogată moștenire culturală și religioasă. Sunt 27 de cărți ale Noului testament, 27 este un cub perfect, la fel de perfect ca precizia germană a unei camere perfecte, într-o închisoare perfectă. O pisică are 9 vieți – autorul își compară viețile cu „plăcintele în cuptor făcute de mama în zilele ei cele mai bune”. Râul Stix are 9 coturi. Primul cot a fost probabil trecut în copilărie, când era bătut în „stiluri” de părinți.

„Divorț. În mijloc, eu, ca în copilărie, între două ființe care, după ce s-au iubit o vreme, s-au urât cu o furie distructivă. Mai, să se omoare unul pe altul. Și, ca să se mai răcorească, ne băteau pe noi copii, pe rând, în stiluri. Probabil de supărare”.

În elogiul pe care îl face fricii, el pleacă de la formula patristică a acesteia, în care frica este pilula magică a mântuirii prin speranță, speranță, libertate. În elogiul făcut libertății, el reușește să fie omenește om și să nu trăiască departe de fricile altora. Voluntar, alergător de anduranță, fost „student” senin, el trăiește. Cum?

„Faptul că suntem liberi să facem așa ceva reprezintă un privilegiu nemaipomenit. Loc de întors nu-i. Drumul cel adevărat stă mereu înainte. Să-l alergăm așadar, cu bucurie și curaj. Cât? Toți pașii, unul câte unul. Până la capăt, normal.”

P.S Cei care au avut de-a face cu tehnoredactarea unei cărți, vor aprecia pe bună dreptate munca depusă de Kitty Bojan. Paginile aici respiră și sunt complementare stilului sacadat al autorului. Editorul/lectorul acestei cărți este Anton Horvath, care a reușit să păstreze cât mai mult „Tibi” în fiecare pagină.

PPS: Eu l-am cunoscut pe Tibi Ușeriu la Tășuleasa Social, o fabrică de oameni de munte, cât munții de mari. Ei cred în lucruri frumoase, voluntariat, camaraderie, respect, frumos. Nu sunt sigură că am reușit să fiu obiectivă și să nu fac cronică omului, dar eu am încercat să fac, pas, după pas, cronică cărții.

27 de pași de Tibi Ușeriu