27 DE PAȘI de Tibi Ușeriu

Cu demonii la Cercul Polar. Sau, cum să folosim trecutul pentru a da sens prezentului

Întrezăresc că în spatele deciziilor pe care Tibi Ușeriu le ia ca sportiv este ceva mai mult decât curaj sau voință, ambiție, orgoliu sau dorința de a fi cel mai bun. Este altceva și e totuși greu de explicat ce anume l-a făcut să intre, de bunăvoie!, pentru a treia oară consecutiv, în cea mai ultra-extremă, cea mai rece, cea mai dificilă și cea mai crâncenă cursă de distanță de pe planetă: 6633 Arctic Ultra. În 2016, i-au trebuit 173,40 de ore ca să ajungă la finish (au mai participat atunci alți doi români – Andrei Roșu și Vlad Tănase – care au ajuns pe locul trei, în 178,55 ore), iar în 2017, a fost mai rapid, terminând cursa în 158, 25 ore. Zilele trecute (pe 15 martie 2018), la cea de-a zecea ediție a competiției, „tipul ăsta de pe Bârgaie” a câștigat din nou.

Cum o fi să mergi așa, de nebun, continuu, vreo șapte-opt zile, prin zăpezile și ghețurile de la capătul pământului?! Dacă noi privim cu detașare această participare și, totodată, realizare, fără să avem vreo idee despre realitatea arctică, ci doar niște superlative și câteva imagini difuzate de televiziuni, putem admite, cu aroganța neimplicatului lânced, puhav și steril, că o singură participare la un asemenea concurs extrem – hai, fie! – este de înțeles. Asta dacă ne gândim că orice maratonist împătimit își ridică mereu standardele, vrea să adune în palmares premii tot mai importante și mai multe, trage de el să verifice dacă este în stare să reziste, să spunem, mai întâi la distanțe lungi, apoi la altitudini extreme, apoi la temperaturi de neînchipuit. Dar revenirea la Cercul Polar, de încă două ori, e prea mult pentru autosuficiența noastră, e ceva suspect, de bună-seamă.

Aș propune să depășim nivelul știrilor TV de senzație și să găsim resorturile intime ale poveștii extraordinare pe care, cel puțin de trei ani încoace, Tibi Ușeriu o trăiește într-un mod măiastru. (Poate că mănâncă jar, asemenea calului lui Făt Frumos?) Căci este uluitor ce este în stare să facă acest OM, altfel, un „Nime-n drum” (p. 34), un outsider fără prea multă școală, cu un trecut pentru care mulți indivizi lipsiți de nuanță l-au judecat rău de tot. Tocmai din cauza variantelor pe marginea istoriei vieții lui tumulutoase, care au început să circule după ce a câștigat locul unu în 2016, s-a decis să scrie cartea 27 DE PAȘI, pe care a lansat-o după ce a obținut același loc unu și în martie 2017. Autodezvăluirea a fost terapeutică; a fost forma prin care Tiberiu Ușeriu și-a asumat, în mod onest, autentic și până la capăt – adică și public – trecutul.

Citind cartea, suntem puși în fața unei istorii pe care o vedem, pe rând, fascinant de tristă și optimistă, dureros de adâncă și revelatoare, brutal de sinceră și salvatoare. Este o lecție de viață prea dură, care acum l-a dus pe om la lumină. Cum însă anii trăiți în negură mai exprima revendicări în varii forme, Tibi Ușeriu a început să alerge ca să se vindece, să se ierte și să uite. Dar dacă tot se canonește cu 6633 Arctic Ultra, ne putem întreba firesc ce a făcut atât de grav.

Ca să ne apropiem cât de cât de dimensiunea performanței atinse de Tibi Ușeriu, dar mai ales pentru a încerca să înțelegem de unde îi vine pornirea aceasta aproape obsesivă spre Pol, mai întâi, ar fi indicat să ne lămurim ce înseamnă un asemenea concurs.

Numai o minte infinit de îndrăzneață și provocatoare își putea închipui și chiar organiza o „cursă dementă” (p. 21), în care omul să se ia, efectiv, de piept cu vânturile de 200 de kilometri la oră, cu gerul de -40 de grade Celsius, cu sute și sute de kilometri de teren necunoscut, cu o oră de somn la două-trei zile, cu sutele de kilometri parcurși pe gheață, fără niciun punct de control sau refugiu (p. 105), cu „infernul incolor” (p. 33), cu „împărăția albului” (p. 121), cu zidul alb care „e tăcerea tuturor culorilor, e moartea zâmbetelor” (p. 35), e asemenea morții care te așteaptă „rece și impersonală, cu brațele larg deschise și foarte plictisită” (p. 34). Chiar – se întreaba, în 2016, Tibi Ușeriu, care a înțeles foarte repede că acolo nu contează cât de mari îți sunt mușchii și cât de puternic ești, pentru că 80% ține de psihic, 10% de logistică și doar 10 % de fizic (p. 102) – „ce minte diabolică a dat naștere acestui 6633 Arctic Ultra?” (p. 37).

Repet, am putea fi de acord, cu multă permisivitate, cu ambiția unui ultramaratonist de a participa și de a dori să finalizeze o dată un asemenea concurs. Dar, după ce ai crezut că te cuprinde disperarea (așa cum mărturisește Tibi Ușeriu că i s-a întâmplat: „un lung coșmar presărat cu dureri atroce, o luptă de gherilă teribilă cu mine însumi, o încercare de a rămâne în viață cu orice preț… E momentul îngenuncherii totale, e clipa marilor praguri. Un fel de punct zero al existenței, după care poate urma fie nimic, fie totul” (p. 106); după ce ți-au degerat extremitățile; după ce ai simțit că mintea ți-o ia razna când i-ai zărit pe Tom și Jerry, în mărime naturală, patinând pe gheață, ca într-un vals, în ritmul muzicii, ținându-se de mână, rotindu-se și râzând tare (p. 110), apoi pe „Mihaela cea de la ora 7 seara” (p. 111), printre fluturi mov cu aripi rotunde (p. 114), după ce halucinațiile s-au tranformat „într-un film de groază” (aurora boreală a devenit un fel „de balaur verde cu ochi sidefii și colți ca de viperă, care aruncă flăcări și încearcă să mă înghită”, p. 106) și, în ciuda celor enumerate, ai ieșit victorios, tu te întorci să te confrunți cu „coșmarul alb”, încă o dată și încă o dată, înseamnă că acolo, în mintea și sufletul tău, Tiberiu Ușeriu, e ceva ce trebuie musai cercetat. E ceva ce ține de incredibil și admirabil, de o putere interioară despre care numai cei 35 de ani trăiți înainte de activitatea sportivă ar putea să ne edifice.

Constat, cu cât înaintez în lectura cărții, prezența zidului alb, ca un laitmotov, ca o obsesie, care se constituie într-un prag ce trebuie trecut, ca o probă ce trebuie câștigată, ca o piedică pe care trebuie să o anuleze. În prima lui viață, Tibi Ușeriu și-a ridicat, prin faptele lui, un zid alb într-un penitenciar de maximă siguranță din Germania, unde erau întemnițate persoane judecate la Tribunalul de la Haga pentru crime de război, genocid sau alte fapte consemnate în manualele de istorie. Faptele lui Tibi Ușeriu nu erau de aceeași dimensiune (jafuri armate și, în acest context, tentativă de omor, adică un gardian a fost rănit de un glonte care a ricoșat din perete), numai că a evadat de două ori din arest, ceea ce îl făcea un individ foarte periculos. I s-a căutat o închisoare cu ziduri de 70 de cm grosime, din care nimeni, niciodată în 100 de ani, nu a putut evada. A fost condamnat la 23 de ani, din care, până la urmă, a făcut aproape 10 (p. 43). Problema era că mintea lui Tibi Ușeriu de atunci percepea realitatea într-un mod schizoid, în sensul că fiind fan Van Damme, trăia într-un film fără sfârșit, în care el era de neînvins. I-au trebuit aproape cinci ani de izolare totală într-o încăpere cu pereții albi, complet albi, obsesiv și torturant de albi, complet singur, îngrozitor de singur și amărât de singur, ca să accepte că a greșit, că a înțeles viața eronat, că valorile sunt altele decât cele din imaginația lui. Un gardian îi aducea zilnic mâncare și-l scotea, pentru o oră, la plimbare, într-o curte interioară, care măsura 27 de pași. Ca să nu înnebunească, a citit și recitit până la învățarea pe de rost a Bibliei în limba germană – limbă pe care nu o cunoștea deloc, iar de aici ar trebui să ne dăm seama de absurdul și disperarea în care trăia. A învățat germana atunci când a primit o Biblie în limba română, astfel încât vorba lui căpătase o nuanță aparte: un psiholog i-a spus că vorbește ca din Biblie. Firesc! Apoi, tot ca remediu, privea un punct în peretele alb și încerca să-și elibereze mintea de gândurile care îl terorizau, numărând de la 100 la zero. Și-a resetat, astfel, memoria, dar nu a reușit să scape de amintirile dureroase: „Posed un fel de istorie personală construită din traume. Memoria mea are repere de durere fizică, imprimată adânc în conștiință (…). Memoria mea sare de la o bătaie memorabilă la alta (…). Orice aș face, nu le pot nici uita, nici face să dispară. Le pot micșora, pot atenua durerea, dar nu le pot șterge de tot.” (p. 68)

A avut nevoie ca durerea să-i pătrundă, moral, până în rărunchi și în măduva oaselor, creierul să i se facă terci, inima să-i fie zdrobită, ca să i se trezească, în sfârșit, conștiința și să vadă! În cele din urmă, și-a asumat că experiența aceasta a închisorii nu a avut nimic eroic, nimic romantic, ci a fost „un episod dur și îngrozitor de trist” (p. 43).

Alergând prin zăpada de la Pol, asociază peisajul acesta văzut ca„iadul alb” (p. 51), „zidul alb”, sticlos și rece (33), cu acel zid alb din pușcărie „prin care nu putea trece nici gândul” (p. 51), cu zidul celulei lui nesfârșit de alb pe care ani la rând s-a străduit să-l uite. „Îmi amintesc cum m-am rugat săptămâni, luni, dacă nu chiar ani, ca acel zid să nu mai fie criminal de alb (…). Iar acum, amintirea de coșmar a acelui zid alb, ca o îngrămădire sufocantă a tuturor culorilor, se suprapune peste această pustiire” (pp. 111-2).

Aici, în coliziunea celor două ziduri se află taina puterii lui Tiberiu Ușeriu. Nevoia de a dărâma cu orice preț zidul din pușcărie ar putea fi explicația pentru revenirea la acest zid nesfârșit și la fel de alb. Tortura albului trebuie să înceteze. În această luptă de răzbunare e „care pe care”; abandonul este un cuvânt necunoscut pentru Tibi Ușeriu. El continuă să lupte, adică să alerge, cu satisfacția răzbunării, ca și cum ar trece prin zidul nesfârșit de gros al celulei. „E un loc bun să fac fărâme acel zid alb care m-a strâns ca o cămașă de forță atâția amar de ani” (pp. 112-3).

Prima participare la 6633 Arctic Ultra a fost și o experiență spirituală, mistică. Mergând zile în șir, singur, s-a trezit față în față cu el însuși. Singurătatea aceea care îi era atât de bine cunoscută din pușcărie, pe care o simțise mai mare decât orice deșet imaginabil și care acum risca să-l îngenuncheze. Conștiința trează nu i-a permis să se evite. Și-a spus atunci „lucruri de o sinceritate brutală” (p. 101), și-a privit toate greșelile în față, s-a rugat Născătoarei și, pentru prima oară în viață, a stat de vorbă cu Dumnezeu. Acolo a murit și s-a născut de tot atâtea ori (p. 101). Și s-a iertat cu totul, cu ajutorul „bunului Dumnezeu” (p. 108), găsindu-și repere noi. Se materializa promisiunea pe care și-o făcuse la un moment dat, aceea de a da ceasul de la zero, de a se reinventa ca om și de a rămâne de partea binelui (p. 77).

Dar chiar dacă acum este împăcat cu trecutul, despre care vorbește senin și fără teamă de consecințe (p. 45), undeva, în adâncul sufletului lui, Tibi Ușeriu simte că demonii nu-l lasă în pace (demonii fiind Tibi cel leneș, Tibi cel care amână, Tibi cel ciufut etc.), motiv pentru care, din an în an, exorcizează o parte din ei. Cu metoda cercului. Cercul Polar. „Am niște chestii personale de răzbunat și de lăsat în urmă. Am niște demoni de pus la congelator. Poate la anul mă întorc să-i văd ce mai fac, cum stau ei, așa, ca niște pitici de grădină înghețați” (p. 120). S-a întors de două ori, zice el pentru ca să-și demonstreze că nu a fost o întâmplare sau un noroc. Aș putea să pariez că anul viitor va dori să facă un gest din solidaritate masculină: să rezolve problema aceea cu recordul de 143,25 de ore atins în 2007 de o femeie, Mimi Anderson.

Tibi Ușeriu a vrut să facă un experiment din sine însuși, din viața lui, și să arate că istoria unui om poate fi rescrisă sau remodelată mereu. Că nimic nu e definitiv sau ireversibil. Dar că „pentru această remodelare, ai nevoie de niște misterioase pârghii interioare, atât de specifice fiecăruia încât sunt imposibil de explicat” (p. 40).

Tibi Ușeriu este exemplu viu de reinventare, este forma inteligentă și concretă prin care știe să folosească trecutul pentru a da sens prezentului.

27 DE PAȘI este nu doar o carte autobiografică, scrisă cu un talent literar și cu o capacitate de cunoaștere psihologică remarcabile, ci poate fi și o carte de dezvoltare personală sau motivațională. Pentru că, dacă Tibi Ușeriu (TU) a putut, atunci și TU poți.

„27 de pași” de Tibi Useriu