unii spun că e nebun că a greșit lumea că
nu e un exemplu bun pentru copii
dar vorbesc doar în șoaptă și numai pe la amiază când Cordel împarte
patul cu Soarele
într-o zi îmbrăcat simplu omul a plecat în mare grabă din sat
„am ceva trebușoară de rezolvat pe la oraș, mama lui!”
nimeni în afară de mine nu știa că ducea un suspin de la tanti Lucreția
la Gigel, copilul ei cel mare, marketing manager
într-o multinațională care îi scosese sufletul de câțiva ani buni
și-l inscripționase pe un card Gigi avea un suflet mare
din 16 cifre aurite
când marketing managerul trăgea din portofel cardul
și sufletul lui auriu băga în sperieți Soarele,
animal fricos astrul dădea fuguța în pivnița unde altădată
Gigel, domnu’ Gheorghe acum, făcea pipi pe el de frica întunericului.
și-a plecat Cordel cu suspinul strâns într-o batistuță
parfumată cu lacrimile băbuței și cu surâsul amar al Mioarei
fata care îl aștepta pe Gigi de 10 ani în fiecare sâmbătă la gară
să vină și s-o ia la oraș la el cum îi spusese atunci în căpița din deal
în fiecare vineri seara trecea Mioara să îi sărute mâna lui tanti Lucreția
își lua rămas bun de la prieteni și de la părinți.
nu știa când o să mai poată veni, zice ea,
și surâsurile ei se adunau de atâta amar de vreme în praful uliței
surâsuri amare și nebune la fel ca Mioara
și-a ajuns Cordel la multinațională a privit inoxul și termopanele
oamenii impecabil bronzați ținutele drepte precum clopotnița veche din sat
surâsurile plasticoase pivnițele din privirile colegilor lui Gigi
și-abia apoi s-a dus așa îmbrăcat ca un pârlit la vechiul lui consătean, prietenul din copilărie,
îmbrățișat de un costum Armani
și l-a trecut dincolo de fereastră
cum se făcea la ei în sat
și în loc să îi dea batista de la maică-sa
cum fusese vorba
Cordel l-a snopit în bătaie cu suspinul chiar în fața multinaționalei
în aer dincolo de fereastră să i se întoarcă numele
i-au plâns de milă lui Gigi și inoxul și termpoanele și SUV-urile
dar pivnițele din ochii oamenilor n-au lăcrimat
corporatiștii și-au acoperit ochii cu acele multe cifre aurii
– De 10 ani spui că treci prin sat pe la mă-ta, imbecilule!
zicea Cordel și îl plesnea cu suspinul lui tanti Lucreția
peste amintiri de sărea sângele remușcării până la Soare
năclăind tot orașul, speriind toți managerii, rătăciți printre
cifre de toate culorile și de toate negurile
când aproape nu mai putea să miște de durerea
din braț de la atâta biciuire, a venit Poliția și l-a arestat pe Cordel
pentru tulburarea liniștii din sufletele corporatiste
din dubă i-a aruncat suspinul direct pe cardul cu 16 cifre al domnului manager
Gigi s-a făcut în văzul tuturor mic mititiel cam pe la 5 anișori să fi avut
a căzut lin ca o frunză fragedă printre SUV-urile înlăcrimate
a început să plângă ”Mama, mama!” și a făcut pipi pe el
Cordel a fost condamnat în aceeași seară la 10 ani de pârnaie
pentru vrăjitorie în dauna multinaționalelor
a doua zi Soarele a plătit cauțiunea și Cordel a plecat.
pe jos, de mână
cu Gigel spre sat. începuse să plouă cu frunze aurii.
unii zic că asta ar fi doar o legendă
dar dacă vă concentrați un pic la pârliții trimiși din sat
cu ceva trebușoară la oraș
la pârliții care trec gârboviți prin fața marilor companii
veți auzi suspinele din batistele lor
(dar nimeni nu biciuiește așa bine cu suspinul cum o face Cordel)
Foto credit copertă : jurnalspiritual.eu
