“Marea carte a inumanității. O istorie a ororilor în 100 de episoade” de Matthew White (recenzie)

O anumită lectură ideologică a trecutului compară natura umană cu un Ianus bifrons, vorbind despre o latură luminoasă a ei (care ne-a dat cultura, limbajul, artele, simbolul, cunoaşterea) şi o latură întunecată (care predispune omul la crimă, conflict, rejecţie a semenilor din motive etnice, rasiale şamd). Adevărul (dezvăluit interdisciplinar şi substanţial) este că revoluţia cognitivă (care a dat omului limbajul, arta şi cunoaşterea abstractă), i-a permis totodată să devină şi cel mai eficient ucigaş din istorie. Aceleaşi facultăţi cognitive care ne-au dus la stele ne-ar putea duce în viitor la aneantizare. Gândirea strategică, planificarea, diviziunea muncii, lipiciul eu-social au trasat (deocamdată) contururile cele mai fascinante creaturi din istoria vieţii.

Istoria veche a lui Homo Sapiens începe cel mai probabil cu un genocid. Avem astăzi suficiente indicii ca să credităm ipoteza că, atunci când a invadat spaţiul eurasiatic, evadând din estul Africii, cu aproximativ 70.000 de ani în urmă, populaţia de Sapiens a întâlnit cel puţin o altă populaţie umană, la limita speciaţiei (aproape să atingă în raport cu Sapiens bariera incapacităţii de împreunare), o populaţie pe care cel mai probabil strămoşii noştri au dus-o la extincţie: neanderthalensis. Deşi au plecat de la aceeaşi linie de start şi au conviețuit aproape 30.000 de ani, Sapiens şi Neanderthalensis au intrat inevitabil în conflict. Acesta nu a putut însă deveni decisiv decât în momentul în care inteligenţa lui Sapiens a făcut un salt emergent către o cogniţie bazată pe interconectarea unor zone vaste de memorie. Acest lucru i-a permis strămoşului nostru, crede biologul E.O. Wilson, să aibă acces la gândirea abstractă şi simbolic metaforizantă, care i-a permis planificarea strategică şi crearea unor arme tot mai performante:

„prima populaţie (de Sapiens n.m.) şi-a croit drum spre nord, de-a lungul Dunării, până în centrul Europei, acum aproximativ 40.000 de ani. După zece mii de ani, începuseră inovaţiile care constituie marca Paleoliticului târziu: o elegantă artă rupestră de tip reprezentaţionist, sculpturi, printre care un cap de leu pe un trup de om; fluiere de os; incendierea controlată a vegetaţiei şi construirea de ţarcuri în care vânatul să fie gonit şi prins; precum şi şamani în costumaţie specifică… Moralitatea, respectarea regulilor, fervoarea religioasă şi priceperea în luptă s-au combinat cu imaginaţia şi cu memoria pentru a făuri învingătorul.” (E.O. Wilson, Cucerirea socială a Pământului).

Câteva elemente ne tulbură în descrierea lui Wilson: în primul rând, constatarea că aceleași abilităţi complexe care au dat omenirii câteva dintre cele mai durabile şi mai lăudabile lucruri din istoria sa (morala, arta, polemica) au permis totodată oamenilor să devină cei mai feroce criminali din natură. În al doilea rând, incapacitatea de a trasa o distincţie fundamentală (şi fundamentată) între bine şi rău, între ceea ce e luminos şi ceea ce este întunecat în natura noastră. În al treilea rând, interogaţia cu privire la cât de profund a reuşit (sau nu a reuşit) cultura complexă a ultimelor şase milenii să schimbe aceste predispoziţii ale lui Sapiens (există o discuţie complexă despre capacitatea culturii de a modifica esenţial constantele bio-evolutive).

Cu toate acestea în minte am încercat să percep caleidoscopul tuburător al morţii şi distrugerii reflectat în volumul lui Matthew White. Evident, fiecare masacru sau distrugere în parte are cauze contextuale, sociale sau geopolitice. Dar ele nu ar fi posibile fără această propensiune adâncă a umanităţii pentru distrugere. Volumul pare o simplă trecere în revistă a episoadelor negre ale umanităţii. Dar, prin aceea că ne pune înainte o oglindă neiertătoare, atroce, cartea lui White este un prilej de meditaţie asupra naturii umane. De ce oamenii pot fi neiertători? Cum este posibilă crima în numele unor valori prin excelenţă morale? De ce spiritul critic este atât de fragil şi de ce fanatizarea este un pericol perpetuu pentru orice trăitor pe Pământ? Cum poate fi depăşită tribalitatea etnică, naţională sau ideologică? Putem construi efectiv o omenire mai bună? Ce impact vor avea asupra capacităţii noastre de (auto)distrugere modalităţile cmplexe şi multiple oferite de tehnica modernă? În fine, există vreo modalitate de ieşire din cercul vicios al inumanităţii?

Viziunea asupra istoriei pe care ne-o oferă Matthew White este deconcertantă. Nevoia noastră de a înţelege, de a supune haosul evenimenţial, este legitimă, însă dublul negativ al dorinţei de a generaliza şi de a sintetiza este simplificarea ideologică. Astfel, avertismentul autorului că atunci când veţi crede că aţi găsit o cauză singură şi cuprinzătoare a violenţei

„veţi putea deschide la nimereală această carte şi probabil că veţi găsi numaidecât un eveniment care nu este explicat de teoria respectivă”

este justificat. Dar nu păcătuieşte oare această carte prin aceea că scoate în evidenţă unilateral faptele negative? Nu, pentru că, ne explică autorul într-un pasaj inteligent şi iconoclast,

„distrugerea şi creaţia sunt îngemănate… dacă lăsăm faptele istorice să vorbească, trebuie să admitem că fără sclavie nu ar fi fost jazz, gospel sau rock-n-roll şi că pruncii care au venit pe lume în explozia postbelică a natalităţii din anii 1946-1964 îşi datorează existenţa celui de-al Doilea Război Mondial.”

Aşadar, este greu să generalizezi. Cu toate acestea, autorul îndrăzneşte să expună trei universalii ale conflictului: 1. Haosul este mai ucigător decât tirania. 2. Lumea este foarte dezorganizată, iar structurile puterii tind să fie informale şi temporare. Şi, poate cea mai şocantă dintre toate, 3. Războaiele ucid mai mulţi civili decât soldaţi, de fapt, armata este, de obicei, locul cel mai sigur în timpul unui război. Cu greu s-ar putea formula teze mai percutante cu privire la istorie.

Oglindă construită cu migală, luciditate şi dragoste neiertătoare, Marea carte a inumanităţii este o lectură relevantă şi un bine venit vaccin anti-ideologic într-o lume parcă mai expusă ca niciodată fanatismelor şi mistificării.

Editura: Humanitas