Vina, de Camelia Cavadia

Romanul acesta a avut parte de o campanie de promovare foarte bună. Autoarea, debutantă, dar şi cei care au susţinut-o (chiar şi editura) au invadat reţelele de socializare, asigurându-se că află toată lumea de această nouă apariţie. Mi s-a părut lăudabil efortul şi mi-ar plăcea să-l văd împărtăşit de toţi scriitorii români, însă fiecare după „putirinţă”…

Cum e bine ca la pomul lăudat să nu mergi cu sacul, am ştiut că s-ar putea să nu mă prindă „Vina” ca pe alţii, mai mult sau mai puţin atenţi la lectură. Mi-am dat seama repede că romanul Cameliei Cavadia nu este chiar pe profilul meu de cititor, că acţiunea trenează şi că dezvoltarea intrigii e sufocată de un stil molcom, afectat, orientat pe interpretarea psihologică a unei relaţii de cuplu care nu mai merge. Am înaintat în lectură aproape convins că voi abandona. Aşa s-au dus primele 50 de pagini. Mi se părea că nu există acceleraţie. Ca atunci când eşti într-un autobuz abia strunit şi-l auzi pe unul că strigă la şofer: „hai, domle, facem turism sau serviciu plătit?”. La rândul meu, credeam că-mi consum timpul degeaba. Însă, am rămas captiv în „autobuz”, poate curios, poate ceva mai îngăduitor ca în alte ocazii, dar am rămas şi nu cred că am greşit.

Mi-am dat seama că toată acea construcţie lentă, cu scriitorul Tomas, prezentat în două momente disparate din viaţa sa, i-a folosit Cameliei Cavadia pentru a transmite mesajul cărţii şi că, probabil, altă cale, în afara lentorii, nu exista. Poate i-ar fi prins bine ceva mai multă atenţie în privinţa dozării expresiilor de stil, dar asupra acestui aspect voi reveni. Spuneam că lentoarea i-a fost necesară scriitoarei pentru a explica modul în care apare căderea sau ruptura într-un cuplu. Un cuplu aparent fericit, Tomas şi Stella, cu de toate, cu casă, masă şi copil (chiar copii, până la un punct), care însă se rupe lent, dar sigur, în timp ce „împricinaţii” asistă amortizaţi.

Tomas e gelos. Dar extrem de gelos. O simplă privire a cuiva, îndreptată asupra soţiei sale, e de ajuns pentru a-i stârni complexul. După care, începe să bea, să devină agresiv şi s-o ia razna, în ciuda avertismentelor unui prieten mai cu experienţă. Pe de altă parte, Stella e deranjată de suspiciunea şi lipsa de încredere ale soţului. Aşadar, în dragostea fiecăruia pentru celălalt se creează o fisură, care se lărgeşte în timp din cauza comunicării superficiale.

„…aluneci dintr-odată într-o situație dezastruoasă, iar coborârea aproape că devine de neoprit. Nu există semne de avertizare care să te facă atent că urmează o „curbă deosebit de periculoasă” în viaţa ta, nu e nimeni care să te atenţioneze că ai în faţă un drum periculos. Totul se întâmplă încet, pe nesimţite şi odată ce ai greşit azi, îţi e uşor să greşeşti din nou mâine.”

Camelia Cavadia avea nevoie de timp pentru a zugrăvi involuţia cuplului, de unde lentoarea. Interpretează psihologia de cuplu ca un specialist, disecă reacţiile şi le expune pe toate părţile, şi are răbdarea unui profesor care-şi iubeşte meseria. Totuşi, dacă în privinţa construcţiei am găsit explicaţia, mi-a fost aproape imposibil, în privinţa stilului, să mă obişnuiesc cu insistenţa cu care se bătea pasul pe loc, repetând stări de spirit şi reflecţii, pe care unul ca Hemingway, de pildă (sic!), le-ar fi tăiat cu ochii închişi:

„Au devenit din nou prieteni abia după ce au înțeles că oamenii greșesc atunci când își doresc să fie ca-nainte. Și asta pentru simplul fapt că niciodată un lucru nu mai poate fi la fel. Timpul care trece nu ne găsește niciodată la fel cum ne-a lăsat, experiențele de orice fel își pun amprenta peste noi și în fiecare zi devenim alții. Mai buni, mai răi, mai înțelegători, mai triști, mai veseli, dar niciodată la fel. Au devenit din nou apropiați când au înțeles că fiecare moment al vieții este prețios în felul lui. Tocmai pentru că e unic. Iar ei erau alții cu fiecare secundă care trecea peste ei.”

Paragrafe de genul acestuia, pe care le-aş fi văzut reduse la cel mult două propoziţii, încarcă inutil. Camelia Cavadia arată că are viziunea de ansamblu, că deţine ideea, însă picură prea mult sirop. Prea mult pentru gustul meu, desigur.

Altfel, romanul este, aşa cum spune Dan C. Mihăilescu pe coperta a IV-a, „surprinzător prin precizia arhitecturii narative şi siguranţa rotirii caruselului cu multe şi subtile relaţii psihologice”.

Mă gândeam dacă reuşitele acestui roman sunt mai multe în comparaţie cu nereuşitele. Mi-am dat seama că sunt nişte personaje pe acolo, între care şi Stella, soţia protagonistului, pierdute pe parcurs, că finalul pare puţin cam brusc şi neverosimil, însă mi-am spus că, dacă am dus lectura până la capăt, înseamnă că plusurile compensează minusurile. Şi cel mai important aspect pozitiv al romanului este explicarea psihologiei de cuplu şi a modului în care ceva aparent perfect se poate fisura. Există o subtilitate a vinovăţiei, pe care nu orice scriitor are capacitatea să o redea. Camelia Cavadia a încercat şi, măcar sub acest aspect, cred că a reuşit.

„Vina era pentru el precum cancerul. Odată instalat, nu făcea decât să-l atace şi să-l dea peste cap, să-l întoarcă cu fundu-n sus, încălcând toate legile firii. Celulele nebune puneau stăpânire pe el şi se împrăştiau cu atâta vioiciune, încât riscau să producă în scurt timp metastază generalizată.”

Până la urmă, cred că lentoarea şi lipsa de consistenţă narativă (rămâne să vă convingeţi dacă am dreptate) sunt oglinda unor stări de spirit similare din cuplul descris de Camelia Cavadia. Tomas şi Stella, înfofoliţi în relaţia lor perfectă de la început, au impresia că viaţa e roz. Sunt surprinşi să constate contrariul şi nu ştiu să gestioneze situaţiile, deşi neplăcerile lor par chiar banalităţi în comparaţie cu conflictele cuplurilor de astăzi. Autoarea reuşeşte – iată încă un plus – să nu acuze şi să nu se ralieze la o tabără sau la alta, ea doar „priveşte” şi analizează, în timp ce personajele sale principale, deşi cunosc cauzele pentru care căsnicia a luat-o la vale, nu reacţionează. Iar dacă există o scânteie de conştiinţă, ea apare târziu, ca un soi de izbăvire.

Editura Trei;