Şi-a susţinut licenţa şi cursurile de master cu lucrări din poezia lui Ion Barbu. După două cărţi publicate (cu o pauză de 13 ani între ele), Tiberiu Neacşu spune că, de la Barbu, mai are „tăietura sincopată, maniera de a găsi cuvintele din spatele cuvintelor și, poate, o ușoară nostalgie a construcției”.
- Facultatea de Litere la Craiova, deși ești din Timișoara. Cum așa?
- Aici nu e un mare mister. Sunt născut în Timişoara, sunt legat într-un fel inexplicabil de oraş, în ciuda faptului că nu l-am văzut decât de două ori după ce am plecat de-acolo. Și nu cred că aveam mai mult de 2 ani când am plecat spre Craiova. Ai mei erau studenți, făceau facultatea la Timișoara. Dar casa era în Oltenia.
- Cursurile de masterat le-ai terminat cu o lucrare despre poezia lui Ion Barbu. De ce acest poet și nu altul?
- Barbu a fost o încercare a orgoliului. Examenul de licență a fost dat pe Barbu, lucrarea de licență, la fel, iar masterul a venit natural. Am încercat să-l văd pe Barbu altfel decât îl privea critica literară consacrată. L-am studiat prin prisma structurilor imaginarului ale lui Gilbert Durand. E incredibil cât de ușor te poți apropia chiar și de un poet ca Barbu folosind micile “scurtături” pe care ți le oferă studiile de imaginar. Dar, pe lângă proverbialul hermetism din poezia barbiliană, am descoperit și descifrat un poet fascinat de tot ce însemna poezie, sedus de jocurile intertextuale (sic!), atent la efervescența inter-culturală și, bineînțeles, un polemist acerb cu o minte extrem de organizată.
Ce spune fulgerul
ce spune mama când o întreb ce mai faci.
Cobor şi eu
aşa e obiceiul
şi lovesc pământul din care or să crească
doi sâni și laptele.
- Crezi că ești influențat de Ion Barbu în modul în care privești poezia?
- Am fost influențat, o lungă perioadă, de mitul modern al poeziei. De eter, neant și toate cele. Apoi am început să trăiesc și am văzut că eram singurul care avea de-a face cu chestiile astea. De la Barbu, totuși, mi-au rămas tăietura sincopată, maniera de a găsi cuvintele din spatele cuvintelor și, poate, și o ușoară nostalgie a construcției. Și despre primele două nu sunt sigur. Eu cred încă în posibilitatea poeziei de a fi o alternativă. Am trecut deja prin tampoanele din cămine, seringi, cuie și alte bazaconii. Cred că e vremea să ne întoarcem acasă.
- Ce este pentru tine poezia și de ce scrii poezie?
- Uite, aici m-ai închis. Pentru că mă gândesc deseori la ce înseamnă poezia și pentru că au fost date destule definiții și, mai ales, pentru că încerc să fiu deștept acum și nu-mi iese deloc. Să-ți răspund la punctul secund al întrebării tale. Scriu poezie pentru că mi-e lene să termin rândul. Pentru că am învățat din design că “black reveals, white conceals”. Pentru că e și asta un fel de creație, nu doar răsfăț. Pentru că am dreptul să mă alint, să întârzii, să râd indecent și să mă comport fără perdea. Pentru că tot ce se crede despre poeți e incorect. Pentru că poeții, până la urmă, nu-i așa, nu au viață personală, dar cred în intimitate. Pentru că poeții sunt naivi și experimentați, copilăroși și singuri, absolut plicticoși și efervescenți, timizi și îndrăzneți, oameni și oameni. Și, mai ales, pentru că rareori știu să răspundă la astfel de întrebări.
- Între debutul tău, înregistrat în anul 2000, în urma câștigării unui concurs, și cel de-al doilea volum, au trecut nu mai puțin de 13 ani. Cum explici pauza aceasta?
- A fost o pauză de la publicat, nu de la scris. Ca să fiu sincer pe de-a-ntregul, ajunsesem în punctul în care îmi dădeam seama că trebuie să fac altceva și nu eram capabil. Încorsetat într-o formulă care chiar și pentru șaizeciști ar fi fost vetustă, perforam cu stângăcie suprafața poeziei. Mai mult o zdrențuiam. Îi lăsam vânătăi. Ceea ce nu-mi stă-n caracter. Primul motiv. Cel de-al doilea e, cumva, extra-literar. Am tăcut atât de multă vreme și pentru că nu-mi mai găseam locul în zona asta. De ce? Pentru simplul fapt că ajunsesem să cunosc atât de bine mecanismele extra-literare care conduceau ceea ce se proslăvea, cu litere de-o șchioapă, ca fiind “Literatura”, încât mi s-a făcut scârbă. O să-mi spui că așa a fost dintotdeauna și că nici acum nu e altfel (vezi premiul “Eminescu” de anul ăsta). Doar că atunci (la debut) eram student…
Lângă apă e totul mai simplu
distanţe şi cer
de data asta se simte perfect
tu ştii ce să faci cu mâinile
eu sorb
oase
din coastă în coastă.
- Ai un plan legat de poezie? Te gândeşti cum să fie următoarea ta carte?
- Mă gândesc la următoarea carte în sensul în care scriu în continuare și caut să rămân pe un fir al unui volum compact. Când va fi gata și alte detalii de gen nu ți-aș putea da.
Cum simţi publicul de poezie din România? Scrii pentru el sau, mai degrabă, pentru tine, pentru angoasele sau fericirile tale?- Scriu pentru că nu merge altfel. La un moment dat, vorbeam cu Claudiu Komartin despre lucrul ăsta și ne-am pus amândoi întrebarea: „Dacă ai fi singurul om de pe planetă, ai mai scrie?“. Răspunsul a venit, nici nu se putea altfel, rapid și afirmativ. E și poezia un microb, un virus, o moluscă, un animal din mai multe regnuri. Și publicul de poezie simte asta din plin. Sunt oameni care știu să citească poezie, oameni care știu s-o asculte și care, spre fericirea mea – și cred că și a celorlalți scriitori – se îndreaptă din ce în ce mai mult spre o formă de literatură sau alta. Eu nu cred neapărat într-o criză a lecturii – crizele astea sunt deplânse de când lumea. Cred într-o posibilitate de educare a unui public. Și poate o ușoară empatie generalizată când vine vorba despre un obiect de lux, așa cum e literatura.
Tiberiu Neacşu (n. 1981, Timişoara) a absolvit Facultatea de Litere la Craiova, urmând apoi cursuri de masterat, încheiate cu o lucrare despre poezia lui Ion Barbu. A publicat poezie si eseuri in mai multe reviste din tara si strainatate. A debutat, ca urmare a câştigării concursului„Porni Luceafărul”, cu volumul „Nebuna” (2000). A doua sa carte a apărut, după o lungă pauză, la Editura Tracus Arte: „Acrobat în zece paşi” (2013).
