Spre finalul piesei, una dintre multele lui victime, adeptă a noilor schimbări politice de după primul război mondial, atinsă deja de microbul schimbării sociale, radicalistă prin atitudine și fermă prin postura corporală, îi aruncă-n față lui Don Juan reproșul că ar fi capitalist. Și Don Juan nu pare să riposteze prea mult, dar nici că l-ar deranja această nouă etichetă. Căci, nu-i așa, la câte avea el deja, una în plus ce mai conta?
Nu sunt la prima piesă regizată de Horia Suru. Dacă stau bine și mă gândesc, Don Juan se întoarce de la război e a patra; și de fiecare dată mă întreb ce formulă regizorală va alege pentru noua montare. E unul dintre regizorii cu un foarte mare potențial creativ, cu care îi place la nebunie să se joace și căruia reușește să-i dea valoare prin alegerea unor soluții foarte cerebrale, atent gândite și trecute prin multe filtre, astfel încât rezultatul final este unul cu adevărat rafinat. Nu vei ști niciodată sigur la ce să te aștepți din partea lui și acesta este unul dintre motivele pentru care chiar am bătut calea Aradului ca să văd piesa la ea acasă.
Mitul lui Don Juan tentează în mod evident din punct de vedere creativ. Cu atât mai mult când vine vorba de teatru. Să-i dai o nouă viață pare ușor, numai că Horia Suru a ales soluția cea mai grea. L-a aruncat în joc printr-o intrare din spatele sălii înspre scenă; deci, cumva, ne-a anunțat din start că se va juca cu intertextualitatea și cu suprapunerile de plan și interpretări. Și a mers până la capăt cu acest joc: scena finală, când el, acoperit de zăpadă, se duce acasă la mama iubitei lui, ne pune în față un Don Juan trecut prin multe, poate că și matur(izat), cine știe, dar în mod cert aflat în iarna vieții, adică la capătul căutării sale.
Vedem pe scenă un Don Juan atipic; nu foarte masculin, dar nici foarte feminizat. Nu știu cum să zic, dar de multe ori am avut impresia că i-au dat contur personajele care gravitau în jurul lui. Și au fost! Șaptesprezece femei! De la foarte tinere, copile aproape, până la mature sau aflate la vârsta senectuții; de la pasionale până la reci ca gheața și inabordabile; jucăușe și gata de aventuri sau extrem de serioase și dornice să schimbe ceva (în relația cu Don Juan, cu lumea din care făceau parte sau chiar pe Don Juan însuși). Și ca să fie și mai frumos, o femeie schimbă mai multe roluri sau mai multe ipostaze ale aceluiași rol. Intră și ies din scenă aceste personaje, dar la modul firesc, nu e un du-te-vino obositor, pentru că tranzițiile le-a făcut prin intermediul unor soluții regizorale atipice: „uită” de fiecare dată cel puțin un personaj în planul secund al scenei, cel care va face legătura cu noua scenă; când intră sau ies personajele în/din scenă se schimbă și decorul (ele însăși asigură această schimbare), iar muzica potențează cum nu se poate mai bine toate aceste momente.
Mă gândesc acum la felul cum Horia Suru a creat dialog și transfer de trăsături între personaje prin intermediul hainelor: femeile la început au haine care aduc aminte de mantalele militare, pentru ca, treptat, treptat ele să fie înlocuite cu rochii și alte piese vestimentare extrem de feminine. În schimb, Don Juan rămâne la fel: impersonal, îmbrăcat în negru din cap până în picioare. Și imobilitatea asta a lui și din punct de vedere vestimentar spune ceva despre refuzul său de a se schimba/adapta.
Mișcarea scenică nu este una greoaie, deși te-ai fi așteptat ca personajele să pară cel puțin încorsetate – războiul gârbovește de multe ori, la propriu, dar aici personajele par să întinerească de la o scenă la alta, semn că venirea lui Don Juan în lumea lor însuflețește, aduce cu el un sens vieților irosite. De aceea și unele dintre femei devin extrem de pasionale odată cu timpul, dar, culmea, pasionalitatea nu devine manifestă în relația directă cu Don Juan, ci mai ales în relațiile dintre ele (au fost două scene distincte când am realizat de ce spectacolul este interzis persoanelor sub 16 ani – scena cu drogurile și scena cu iubirea dintre două femei).
Scena este deschisă, dusă și folosită până în adâncime, iar scenografia ajută la umplerea spațiului, dar într-o manieră permisivă interpretărilor multiple. Ghicești în ce cameră/loc te afli, dar imaginația ți-e pusă la lucru, căci tu ai foarte puține elemente de decor la îndemână – câteva dulapuri care-și tot schimbă destinația, vreo două canapele și două mese, din care una cu picior foarte înalt și care capătă rol de soclu într-un anumit moment. Apropo de masa asta, spre finalul piesei există o poză în care două femei încremenesc cu mâinile deasupra mesei, fiecare având câte un pahar în mână: să bem pentru viață sau să bem în amintirea morților? Poza asta este și în caietul program al spectacolului și bine a făcut că a pus-o (și) acolo.
Revenind la muzică, recunosc că eu am o slăbiciune pentru coloana sonoră a unui spectacol; pentru că este foarte important felul cum îmbracă scenele această muzică și de aceea, de multe ori, nu sunt de acord cu soluțiile alese de regizori. De data aceasta Horia Suru a ales niște piese muzicale care vorbesc despre dragoste, că doar nu nu despre altceva, numai că … piesele nu sunt în formula standard, consacrată, ci au niște prelucrări foarte refinate. Și foarte actuale. Iar aici am putea vorbi, iarăși, despre tranziții și de despre felul cum el a ales să-l aducă aici și acum pe Don Juan. A fost un singur moment când muzica mi s-a părut cam prea tare, pe la începutul jocului, dar în restul timpului chiar a îmbrăcat frumos personajele și scena.
Jocurile de plan secund m-au făcut să mă gândesc dacă Don Juan este un fel de stafie a trecutului, sau trecutul este pentru el un fel de stafie a prezentului (el este într-o permanentă căutare, ca și cum n-ar reuși nicicum să se acomodeze cu prezentul, pentru că din acest prezent lipsește ea, marea lui dragoste). Și nu mai spun nimic legat de acest aspect, pentru că ar fi minunat să mergeți să vedeți piesa.
Per ansamblu, tot spectacolul Don Juan se întoarce de la război este o interpretare în cheie postmodernă a dragostei: până la urmă, și astăzi suntem mai multe femei decât bărbați, ceea ce ne duce cu gândul la faptul că s-ar putea să se anunțe la orizont un nou război (n.m.: din punct de vedere sociologic, vorbim de legea lui Malthus, care a constatat că în vremuri de război se nasc mai mulți băieți decât fete); să fie, de data aceasta, unul al sexelor? Cine știe!
Mi-a plăcut foarte mult Don Juan se întoarce de la război. Poate și pentru că n-am știut la ce să mă aștept, dar în primul rând pentru că mi-a provocat imaginația și mi-a pus-o la treabă. Pentru spectacolul acesta trebuie spectatori activi, care să-și dorească să se implice în descifrarea de sensuri și de posibilități. L-aș revedea oricând pentru că știu că vor fi noi și noi chei de descifrare a jocului scenic și subtilități care poate că mi-au scăpat acum. Și cred că va fi un spectacol iubit de spectatori, asta e tot ce contează, până la urmă.
Spectacolul cuprins în „Selecția oficială a spectacolelor din Festivalul Național de Teatru 2018”
Regia: Horia Suru
Traducerea: Alina Mang
Scenografia: Cristian Marin
Coregrafia: Momo Sanno
Design Grafic: Laurian Popa
Lumini: Lucian Moga
Distribuție: Andrei Elek, Adriana Ghiniță, Oltea Blaga, Carmen Butariu, Carmen Vlaga Bogdan, Roxana Sabău, Liliana Balica, Iulia Pop, Amalia Huțan, Oana Kun, Iulia Dinu, Cecilia Donat-Lucanu, Oana Secară, Mariana Tofan, Angela Petrean Varjasi, Bianca Andras, Ileana Aciocârlănoaei, Raluca Hanc
Data premierei: 21 Decembrie 2017
Sursa foto: arhiva Teatrului Clasic Ioan Slavici Arad
